Cei care sînt interesați de modul în care este privită sintaxa limbii române, în volumul al II-lea al gramaticii academice, pot afla că se propune aici o viziune novatoare, chiar „spectaculoasă”, după cum afirmă una dintre autoare. Dacă în vechea ediție (1966), volumul al II-lea cuprindea în majoritate capitole în care erau definite și descrise componentele propozițiilor și frazelor (unitățile sintactice), precum și rolurile lor în comunicare (funcțiile sintactice), în noua ediție se remarcă o extindere considerabilă a cercetării, dincolo de limitele unui tablou tradițional de trăsături ale subiectului, atributului, predicatului etc. O asemenea extindere s-ar putea reprezenta simbolic atît ca o deschidere, pe axa orizontală, a domeniului de investigație, prin antrenarea altor fenomene specifice comuncării prin limbă, cît și ca o dezvoltare pe verticală a planurilor diferite, organizate ierarhic și investigate după metode complexe. De aceea, volumul cuprinde două secțiuni – Organizarea structural-ierarhică și Organizarea discursivă, numai prima dintre ele conținînd capitole mai apropiate de așteptările cititorilor (obligatoriu avizați!): Funcții sintactice și Structuri sintactice.
Chiar din prima secvență (Structuri sintactice), se poate produce familiarizarea cu noțiunile și terminologia specifice disciplinei, aflînd deja de aici, de exemplu, care sînt funcțiile sintactice pentru care optează autoarele, funcții identificate însă în relație cu elementele de care depind. Așa se explică faptul că atunci cînd se prezintă construcțiile cu propoziții relative ori conjuncționale (p. 206-237), se anticipează unele informații referitoare la propozițiile subiective, predicative, atributive etc., dezvoltate în capitolul următor, la care se fac dese trimiteri între paranteze. În aceste condiții, noua gramatică academică poate lăsa impresia de lucrare cu caracter redundant, prin oferirea unor informații în mai multe locuri. Or, reluarea prin rafinare a ideilor nu poate fi gratuită, ci facilitează lămurirea chestiunilor dificile sau probează că același fapt de limbă poate fi analizat din mai multre unghiuri; de altfel, această practică este una curentă și cunoscută tuturor celor care stăpînesc normele de organizare a discursului științific.
La o examinare atentă, descoperim multe noutăți de interpretare, derivate firesc din necesitatea de a suplini acum omisiunile unor fapte de limbă ori erorile de evaluare, produse în lucrările mai vechi. Pe de altă parte, tot aici, în prima parte a volumului al doilea, se relevă intenția de a evita aglomerarea unor aspecte sau situații în clase lipsite de omogenitate, propunîndu-se departajări nete, ca în cazul speciilor complementului indirect (separat aici de complementul prepozițional și de complementul posesiv), nu întotdeauna suficient argumentate.
A doua secvență – Organizarea discursivă – introduce cele mai diversificate elemente înnoitoare, preluate preponderent din disciplina numită pragmatică, prin care se pune accentul pe rolul și efectele actului comunicativ, în relație cu vorbitorii. Cu alte cuvinte, dacă prima secvență analizează limba ca produs, ca obiect, a doua are în vedere aspectul dinamic al acesteia, limba fiind considerată de această dată în calitatea sa de proces, de activitate, care schimbă mereu viziunea asupra realității în și despre care se comunică. Se introduc aici capitole care tratează pe larg problema deicticelor, adică a elementelor „care asigură ancorarea mesajului în situația de comunicare în care este produs“- coordonata personală, temporală, spațială a enunțului, problema anaforei (căreia, în literaturile de specialitate străine, i s-au consacrat volume întregi), a conectorilor transfrastici (cuvinte care fac legături între secvențele unui text) sau sînt prezentate pe larg structurile sintactice deviante (anacolutul, construcțiile incidente, elipsa repetiția etc.) care erau doar semnalate în vechea ediție. De asemenea, se inserează o detaliată descriere a caracteristicilor dialogului, ale vorbirii directe și indirecte, ale limbii române vorbite, în general. Se încearcă acum, pentru prima dată într-un tratat (au mai fost dezbătute aceste chestiuni, în lucrări monografice), să se identifice specificul sintactic al românei (literare) vorbite, pornindu-se de la analiza unor texte transcrise după înregistrarea conversațiilor spontane, tot așa cum se insistă asupra rolurilor intonației sau pe modalitățile de subliniere a segmentelor de discurs, prin focalizarea lor. Volumul al doilea se închide cu un subcapitol dedicat normelor punctuației, deși, la fiecare dintre funcțiile tratate, s-au făcut pe parcurs unele referiri la această temă.
