Despre nevoia de a fi apărat

Nevoi. Acum, despre nevoia vitală a omului de a se simți – de la naștere și până la moarte – protejat, apărat, de cineva, de ceva. De către o ființă (întâi mama, apoi iubita, soția, familia etc.). De către obiecte (casa părintească, mobila moștenită prin generații). Ba chiar de dușmanul nostru de moarte, Timpul. Prin repetate, salutare ”amânări”: Exemple: las treaba asta pe mâine, mai amintiți-mi săptămâna viitoare etc. Și chiar, la o adică, in extremis: încă o secundă, vă implor, domnule călău! Negări. Ateii îl neagă pe Dumnezeu în cuvinte, dar mulți credincioși o fac prin însăși gândurile și faptele lor. Oare care dintre aceștia sunt mai păcătoși? Judecată. Nu prea te înșeli dacă înveți cum să-i judeci pe bărbați după felul în care, fiecare, le judecă, le percep, le pricep pe femei… Mourir. ”Mourir d’aimer”. Iată un refren repetat, de veacuri, până la banalizare. (Și nu mă refer la moartea subită, în timpul asaltului erotic – antologat de subsemnatul în cartea sa ”Ecologia iubirii”). Cred că trista sintagmă ar trebui reformulată astfel: a muri din pricina lipsei de iubire. Doar marii mistici mor din prea multă iubire. Om. Fiecare om seamănă – de-a lungul vieții lui – cu un imobil cu mai multe etaje. În care am putea observa, cu un mic efort de imaginație, diverse personaje (care nu se cunosc obligatoriu între ele, cum nu se cunosc chiriașii succesivi ai unor locuințe de închiriat!). Ele apar, locuiesc o vreme acolo, apoi dispar, mai devreme ori mai târziu: la ”etajul” minții, la cel al inimii, la cel al sexului…Naiv. Acea persoană care confundă mereu aparența cu evidența, promisiunea cu fapta, viitorul ”luminos” cu prezentul rece și cenușiu…El este (dintotdeauna și pentru totdeauna) votantul ideal (acel ”alegător captiv”), salutar pentru orice partid și curent politic. Rău. Cel mai rău nu este răul pe care l-ai făcut, ci justificările pe care, mereu, ți le găsești, ca făptuitor, pentru înfăptuirea acelui rău. Asemănări. Atât în domeniul artistic, cât și în cel al vieții și trăirii omenești, ”impotenții” (ori…mă rog…semi-potenții!) trebuie – le ofer un fel de scuză, explicație pentru ei, recunosc – să cheltuiască, să creeze mult mai mult farmec, ”atmosferă”, inventivitate și subterfugii, ca să facă uitată (ori, mai bine zis…iertată, ignorată, trecută sub tăcere, complice) esențiala lor infirmitate. Involuntar, – dar în context – îmi revin, iată, în minte, câteva pasaje din tragicul jurnal – vi-l recomand din tot sufletul…ca să nu zic…creierul meu – adică (”Meseria de a trăi”) al nefericitului scriitor italian Cesare Pavese (cel care s-a sinucis într-un hotel, sărac, ignorat, refuzat… amânat – iar amânarea nu e decât un refuz elegant, politicos, nu-i așa? – de către femeia iubită ). Care scrisese, pe ultima pagină a jurnalului publicat – evident – post-mortem: ”S-a terminat! Niște femeiuști…mi-au făcut-o..” . Cesare scrisese, descrisese, comparase, anterior, situația ”neputincioșilor” din cele două domenii (artă/literatură și sex ). Eu aș putea adăuga..politica… dar n-o fac (din scârbă). Ei bine, Cesare făcea o comparație de neuitat între un poet oarecare – și, vai, mamă, câți avem azi, aici! – care (citez din memorie, scuze) ”își dă părul peste cap, adoptă o atitudine olimpiană, solemnă” menită a impresiona auditoriul de moment. Concluzia lui Pavese cade ca o sentință: adevărații poeți/scriitori…sunt precum marii amanți: fie au ”argumente” solide… (subombilicale)… fie – clar, sec! – nu au! Restul e circ, poză, impostură, publicitate, interes. Și – era să uit! – impotență (că doar cu asta începusem vorba)… Judecată. După ce a pronunțat severul său verdict, președintele completului de judecată l-a întrebat pe cel condamnat (că, să vezi, eu tocmai revăzui, azi-noapte – a suta oară, cred – filmul ”Papillon”), dacă acesta mai are ceva de declarat, de adăugat. – Doar câteva cuvinte aș avea, domnule judecător. Nu uitați că într-o zi vă veți afla, inevitabil, ca toți muritorii ce suntem, în fața Judecătorului Suprem. Vă doresc ca atunci, sentința pe care tocmai ați pronunțat-o aici și acum să nu o influențeze pe a Lui! Mulțumesc. Accent. Un contemporan scria, voit ironic, despre Napoleon, că acesta avea ”un accent, un ton al vocii, o atitudine de….vameș”. Astfel încât azi, mulți vameși ar putea fi convinși că ai au o atitudine, o ținută…napoleoniană! TV. Televiziunile de azi – prea multe, cred – ne oferă zilnic motive, teme de gravă reflecție. Și tot ele ne suprimă timpul necesar de a reflecta noi înșine la aceste subiecte. Viteză. Am senzația – și se pare că nu sunt singurul care o simte – că înainte (în copilăria mea, de pildă), o duminică era cea care separa, între ele, două săptămâni. Azi…am tot mai acut sentimentul că o săptămână este ceea ce separă, între ele, două duminici… Credințe (silvice). „Ciobanii – consemnează salvator (zic eu), Tache Papahagi – se mărturisesc la copaci. Fac o cruce în coaja copacului (cu toporul sau briceagul) și își mărturisesc în fața ei, a crucii scrijelite în scoarță… păcatele, în timp ce bat mătănii. Ciobanii noștri susțin că spovedania aceasta e mai bună decât cea făcută la preot” . Ca într-o „poveste a lui Dumnezeu” culeasă în Bucovina. Sau ca într-un descântec bănățean în care prima materie, cea primordială, este lemnul unui „paltin mare”: ”A plecat un om mare, /Cu o săcure mare,/ La un paltin mare, /Să scoată așchie mare, / Să facă o biserică mare,/ Cu nouă uși,/ Cu nouă altare.” Habar nu avem, nu aveți… cât datorăm… cât suntem de legați, de dependenți de Măria-Sa…Zeul Arbore…