Despre modernitatea și europenitatea lui Mihail Sebastian (IV)

Jurnalul la Sebastian e scris din plăcere, din vocație și chiar din datorie asumată, ca la Monica Lovinescu. (Premiza Est-eticii, invocată de Monica Lovinescu mai târziu în construcția morală a operei scriitorului sub dictatura bolșevică, este așadar anticipată de Mihail Sebastian prin construcția morală a operei scriitorului sub dictatura fascistă.) Jurnalul are evocarea destinatarului explicit, ușurința și fluența comunicării, ieșind astfel din șablonul scriiturii de sertar. Nimic din corvoada scriitorului de jurnal atribuită lui Maiorescu sau lui Rebreanu. Mai mult, unele similitudini de epocă ne fac să tresărim: anii 1940, așa cum îi descrie Sebastian, seamănă nefiresc de bine cu anii 1990-2000, atât în România, cât și în Europa sau America. Acest argument cântărește mult în aprecierea caracterului universal al operei diaristice a lui Sebastian.
Cine le rostește nu le crede; cine le aude nu le înțelege
Mihail Sebastian constata, în 1943: „Tranzitia pronunță divorțul absolut între cuvânt și faptă, între declarații și realitate.[…] Mai târziu, mult mai târziu, se va scrie poate un studiu special despre un fenomen straniu, specific acestor timpuri; cuvintele își pierd sensul, devin fără densitate, fără conținut. Cine le rostește nu le crede; cine le aude nu le înțelege. Dacă ai lua vorbă cu vorbă și ai analiza gramatical, sintactic, semantic atâtea și atâtea declarații pe care le găsești aproape zilnic în ziare și le-ai confrunta cu faptele la care se referă – ai vedea că într-adevăr divorțul între cuvânt și realitate este absolut.[…] Am renunțat să mai urmăresc mersul războiului. Nici n-am cum. Lectura ziarelor este parcă un exercițiu de descifrare a unui text, pentru care îți lipsește cifrul. Și totuși este așa de interesant! Pentru prima oară mi se întâmplă să gândesc că adevărul este un lucru în mod absolut necamuflabil. De sub toate contrafacerile, de sub toate minciunile, de sub toate aberațiile, oricât de adânc l-ar ascunde, oricât de groaznic l-ar mutila – încă răzbate, încă sclipește, încă respiră.[…] E o îmbulzeală teribilă (de ordin moral) pretutindeni. Toată lumea se grăbește să ocupe poziții, să valorifice titluri, să stabilească drepturi. Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau. Cel mai bun lucru e așteptarea. Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla. E drept că ani de zile am așteptat clipa în care să pot în sfârșit scoate un țipăt de răzbunare – după atâta scârbă, după atâta dezgust. Într-o zi voi scrie o carte. E încă cel mai bun lucru pe care-l am de făcut. Nu sunt un om de întruniri, de comitete, de ședințe. Mă convoacă toată lumea, ba la liceu, ba la colegiu , ba la scriitori. Ce să fac acolo? Ce am de spus voi spune la timp. În nici un caz astăzi, când nu se mai aude nimic de atâtea țipete”.
Cele două jurnale sunt, fiecare în felul său, un unicat excepțional
Jurnalul lui Mihail Sebastian a fost comparat și cu cel al lui Jeni Acterian ( „Jeni Acterian și Mihail Sebastian sunt, în domeniul literaturii de frontieră, asemenea capului și pajurei unei medalii de valoare unică… N-am spus monedă, ci medalie, cele două jurnale sunt, fiecare în felul său, un unicat excepțional, atât prin mărturisirea despre sine, cât și prin cea despre o epocă”, spune editorul, Doina Uricariu), registrul său e mai afectiv dar de aceeași intensitate a notației intelectuale a realității ca la Jurnalele Monicăi Lovinescu, iar marja sa de ingenuitate, de candoare e de același rang cu Jurnalul Annei Frank . Cu Jurnalul Annei Frank, cu atmosfera flamandă a iudaismului înfloritor din Nord, cu Sinagoga Portugheză din Amsterdam și cu Muzeul de Istorie Iudaică din Amsterdan m-am întâlnit pe îndelete în cursul unei călătorii în Olanda facută cu unul din discipolii, elevii și admiratorii lui Mihail Sebastian, coleg de lagăr de muncă forțată al ilustrului scriitor, în timpul persecuțiilor antisemite. În Olanda, în Germania, în Franța, în multe țări europene actuale, Holocaustul este studiat în școală, iar alte episoade ale istoriei omenirii, cum ar fi Gulagul recent din Est sau războaiele de exterminare din Africa ori din Asia sau Orientul Mijlociu sunt și ele studiate temeinic în școli. Cum, altfel, s-ar putea face educație antidiscriminare, cum altfel ar putea „apărea” din ce neant? cetățenii cu aptitudini pentru toleranță și pentru spiritul democrației reale, dacă exemplele eșecurilor de dinaintea noastră sunt uitate imediat și repetate iar și iar de către omenire?
Angela Furtună