Pe 28 martie 1941 Mihail Sebastian își descrie spaima în fața oficializării antisemitismului, devenit tot mai mult unul „de stat”, consfințit de lege: „Altă dată – chiar sub legionari – antisemitismul era bestial, dar în afară de lege. Era oarecum scuza lui. Și oricând – măcar de formă – puteai să apelezi la autoritatea de stat. Un minim de dreptate era păstrat în măsurile oficiale. Acum și sentimentul ăsta – oricât de precar – al unei justiții oficiale e pierdut.”
La 20 septembrie 1944, Mihail Sebastian avea revelația visului devenit crez al vieții sale ce a fost orânduită după principiile libertății și ale unui liberalism individualist, tipice la un creator original și tipice pentru o conștiință originală : „Nouă ne trebuie libertatea lui Montaigne: o libertate de intelectual care își apără singurătatea.” De pe această poziție, fără îndoială, Mihail Sebastian și-a putut asuma și singurătatea sa, una vizionară, : „Sunt probabil foarte bătrân. N-am regăsit la munte exuberanța mea de altădată. Mai mult melancolic – aproape trist. Simt nu știu ce fel de oboseală veche și duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate…Ultima zi a anului. (31 decembrie 1944). Mi-e rușine să fiu trist. Este totuși anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferințele, peste toate deziluziile rămâne totuși acest singur fapt fundamental. Mă gândesc la Poldy, mă doare depărtarea de el, aștept să-l revăd – și tot restul se topește în regrete și speranțe.” Ultimele cuvinte ale Jurnalului lui Sebastian mărturisesc ca și la început gândul autorului pentru fratele său, Poldy, așadar atașamentul față de familie. Jurnalul, care e unul din cele mai bine cotate Jurnale ale literaturii universale, e o confesiune și o frământare perpetuă despre deznădejdea individuală ce se supune totuși unei speranțe colective și unui program de însănătoșire spirituală a speciei, situate la distanță de bisturiul criticii. Aici se și întâlnește Mihail Sebastian cu Norman Manea, care făcea o confesiune similară: „între adevărul tău și adevărul lumii, ia partea lumii.”. E, la cei doi, o energie impresionantă a vieții care nu mai e pur și simplu un dat, ci rezultatul unei lupte împotriva persecuției, a disoluției. Supraviețuirea lor fizică și morală e rodul ascendent al magiei ce unifică factorul rigorii, Boaz, și cel al milei sau blândeții, Yakim. Utilizez aici acest cuplu fondator de principii active din mistica iudaică pentru a accede la esența primordială a background-ului evreiesc așa cum funcționează el prin educația evreului, indiferent de cetățenia lui, și așa cum trebuie să fie el înțeles în mod corect. Acest background nu e unul autodistructiv și schizoid, cum în mod incorect accentuează neavizații, ci unul de extrapolare și unificare, așa cum învățăturile talmudice transmit elevilor lor. Extrapolarea omenescului se face prin stâlpul rigorii, Boaz, și stâlpul iertării, Yakim. Boaz simbolizează arhitectura urgentă a legilor morale, a stăruinței și a nevoii de a înțelege și de a ierta (a ierta chiar și în trădare până și pe prietenul cel mai bun care te abandonează morții prin trădarea lui), dar Boaz reprezintă și fermitatea raționamentelor politice și intelectualiste din literatura lui Sebastian. Stâlpul îndurării, însă, Yakim, ar putea fi întruchipat de aerul de idealitate, de desprindere (să nu uităm că până și speranțele politice Sebastian și le proiecta într-un spațiu îndepărtat și vag, cel englez, deși bătălia determinantă pentru istoria românească se dădea între ideologii antagoniste orientate tributar față de Berlin sau față de Moscova), de noblețe, de uimire, de puritate netrucată și neajutorată pentru că sinceră ale universului literar creat de Sebastian sau de Manea, ca și de poeticitatea celui de al doilea text – ce se relevă la cei doi numai la eventuala relectură – care se dizolvă în raționalismul ca matrice a plasmei literare. Acesta este miezul talmudic plin de căldură umană dar și de rigoare.
Angela Furtună
