Despre modernitatea și europenitatea lui Mihail Sebastian (II)

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Minerva, București, 1982, George Călinescu notează la pagina 963-964: „Foarte înrudit cu Mircea Eliade este Mihail Sebastian (Iosef Hechter, n. Brăila, 18 octombrie 1907 – m. 29 mai 1945), elev și el al lui Nae Ionescu.” Se remarcă de la bun început miza doctrinară naționalistă cu care Călinescu expediază cazul Sebastian: „Destin”, „experiență tragică”, sunt noțiuni care vin des sub pana sa, aplicate însă numai la problema iudaismului.”
(Nu pot evada din calea tentației de a replica peste timp magistrului criticii noastre românești, lui George Călinescu, însoțindu-mă de aceeași specie de observație critică cinică utilizată de domnia sa în Istoria literaturii… , că nu îmi imaginez un om real, un Mihail Sebastian care, sub presiunea măsurilor și legilor antisemite care veneau irepresibil în epocă și care îi vânau pe evrei ca pe șobolani, ar fi început imperturbabil să susțină disertații despre miza pacifistă a, bunăoară, bastonului falic al… călușarilor, asta în timp ce etnia sa era trimisă în lagăre.
Niciodată nu aș reuși să epuizez un imaginar al absurdului, dacă aș gândi astfel, adică mai ales cu teză, și mai ales cu lipsă de obiectivitate în chestiunea discriminării, și încă pe plaja de valorizare a reacțiilor minoritarului în raport cu o majoritate ce pierde busola umană.)
„Autorul este un adept al lui Descartes”
„Autorul este un adept al lui Descartes, spune mai departe Călinescu, ținând la lucrurile „clare și distincte”, și aplicând acest cartezianism mai ales în câmpul senzațiilor. De unde un sensualism rece, lucid, cultivat cu exactități de geometru. Neputându-și îngădui decât o singură experiență, aceea a rasei sale (remarc și aici caustica ricanatoare a criticului, din nou reducționist și nedrept, pentru că notația lui e doar premisă a unei ideologii și a unei atitudini cvasi-rasiste, fără miză estetică, n.m.), scriitorul se refugiază în analiză și însemnările sale erotice sunt mai mult stendhaliene decât gidiene.
Talentul artistic pare a lipsi, totuși ca prozator, scriitorul posedă o ritmică vie și o frază fin echivocă, de o maliție imperceptibilă.[…] Ultimul roman, Accidentul, abstract, fără situare geografică (autorul n-are nici acum însușiri de scriitor) pare a infirma vocația de romancier.
[…] Paginile de Jurnale rămase sunt mai mult o imitație de jurnal gidian, afectate, snobe, pline de inconștiență deși nu dizgrațioasă infatuare în jurul acțiunii literaturii proprii: „Sunt la un punct primejdios, în ce privește piesa mea, începe să-mi placă actul trei.”” (Citat final fără context, compromițând sensul afirmațiilor lui Mihail Sebastian).
„O prezentare a tezei evreiești”
Sunt invocate aici de către Călinescu multe clișee privind evreitatea – asumată, de altfel, a autorului -, și nu clișee ce pot fi conotate pozitiv, ci numai din cele negative (pe care le vom regăsi oricând mult mai bine sistematizate la Andrei Oișteanu, în tratatul Îmaginea evreului în cultura română….), clișee pe care George Călinescu ține să- și întemeieze judecata textelor.
De fapt, Călinescu vede în orice demers al autorului numai „o prezentare a tezei evreiești”, căzând el însuși în capcana sensului unic al unui raționament exclusivist. Găsesc că acest veritabil edict de desființare a lui Mihail Sebastian de către George Călinescu în monumentala Istorie a Literaturii Române își are originea în tipul de sensibilitate al criticului, încă nefamiliarizat el însuși pe deplin cu spiritul modern al personalității și stilului lui Sebastian, ce era, prin structură și prin arhitectura sufletească și mentală, un veritabil citadin, un urban cosmopolit, un copil privilegiat și fără frustrări culturale al metropolei, cât și un veritabil european prin formație și biografie.
Nu este, acesta, singurul caz de respingere de către elitele culturale românești a modernității – ca o palidă tentativă care, iată, s-a putut insinua din când în când, deși fără succes, și în cultura română, cultură căreia, însă, agregarea și cristalizarea masivă a epocii moderne i-au lipsit.
Angela Furtună