Despre modernitatea și europenitatea lui Mihail Sebastian (I)

În ultima vreme, în această parte a lumii de peste care s-a ridicat vălul regimurilor totalitare de stânga sau de dreapta, metafora cea mai folosită pentru recuperarea trecutului și a memoriei a devenit mitul Atlantidei. Continente de valori, universuri culturale, tezaure omenești morale neașteptate sunt scoase la lumină acum, după apusul întunecatului secol al XX-lea. Într-un fel, capacul s-a ridicat de pe oala cu presiune, iar forța aburului propulsează la suprafață adevăruri și biografii, opere și destine excepționale, oprimate sau reprimate până recent. Unul dintre cazurile de mare revelație culturală este acela al lui Mihail Sebastian. Modalitatea acestei revelări a fost Jurnalul. (Așadar, Jurnalul ca tehnică a Invierii pentru o operă literară de valoare.)
Constatăm și faptul că, numai în ultima vreme, un Traian Chelariu a fost recuperat cu succes de către universitarul Mircea A. Diaconu, reușindu-se în sfârșit și amplasarea bustului său într-un spațiu public onorabil în 2007 în fața Bibliotecii Bucovinei „I.G.Sbiera”, în timp ce doi scriitori din exil, bucovineni de origine, Matei Vișniec și Norman Manea, au explodat pur și simplu la bursa marilor valori ale literaturii mondiale, fiind cei mai serioși candidați români pentru Premiul Nobel.
Povestea vieților este un colier de clipe
Un diarist înțelege că povestea vieților este un colier de clipe, ca și o cunună de spini, o bancă de oglindiri ale clipelor, apoi un text, o carte, care mărturisesc, toate, o istorie prin istorii. Povestea cărților este și ea o altă carte, un alt text. Jocurile de reconstituire a acelui puzzle al istoriei clipei, jocul care poate reda cât de cât adevărurile epocii dar și pe cele individuale încep numai după moartea autorilor și numai după transformarea în cenușă și mărturie-mărturisire a însuși timpului .
Să facem aici observația că jurnalul – care este specia ce interesează ca taxinomie literară și ca metodă de psihanaliză – aparține întotdeauna celor atinși de o mare tragedie, celor sculptați de vii de dalta nemiloasă a încercărilor, a suferinței, a inadecvării, a neadaptării.
Mihail Sebastian a avut prieteni și mentori aleși dintre elitele vremii
Atâta cât a trăit, Mihail Sebastian a avut prieteni și mentori aleși dintre elitele vremii (Mircea Eliade, Nae Ionescu), care îl părăsesc însă sub comandamentele ideologiei ce cuprindea România orbită de farurile bezmetice ale istoriei, în încercarea ei scurtă dar marcantă de a fugi de bolșevism jucând politicește pe cartea nazismului și antisemitismului. Prins și strivit de acest determinism planetar epocal precum o insectă în vârful de ac al Marelui Jucător, Mihail Sebastian ispășește în cultura europeană un destin apocaliptic, când viața sa, munca sa și talentul său sunt minimalizate în țară de specialiștii vremii, pentru a fi recunoscute însă abia după aproape un secol și în primul rând în Europa. Orice Atlantidă veritabilă iese la suprafață, cândva. Dar ce straniu circuit al generalizării metabolismului de asimilare a valorilor naționale abia după succesul lor în Occident!
„Cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea”
Jurnalul din 1935-1944 al lui Mihail Sebastian conține, la pagina 358, observația făcută de autor într-o joi, 17 iulie 1941: „Am citi ieri corecturi (date de Rosetti), pagina dedicată mie în Istoria literaturii a lui Călinescu. E probabil cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea. Nici un talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima observație începe, cu ultima termină. Am fost agasat, dar nu mai mult. E plictisitor să se afle o asemenea pagină într-o istorie literară, care prin caracterul ei monumental este un fapt irevocabil. O asemenea carte de 1 000 de pagini in quarto se scrie o dată la 30-40 de ani. Trebuie deci să așteptăm 4 decenii pentru ca să obținem o rectificare. Dar, după prima iritare, lucrul a încetat să-mi mai pară important. Cel mult sâcâitor. Nu pot lua în serios plictiselile sau chiar dramele literare. Il s’agit de vivre. Moartea e posibilă în fiecare zi, în fiecare ceas. Ceea ce s-a petrecut la Iași (și încă nu mă pot decide să scriu aici tot ce am aflat între timp), se poate repeta aici. Și atunci? Cariera mea de scriitor nu m-a obsedat niciodată: acum nici nu mă interesează. Voi mai fi scriitor după război ? Voi mai putea ? Mă voi lecui vreodată de atâta dezgust acumulat în acești ani groaznici, bestiali ani ?”