Despre Mihai Viteazu, între legendă și adevăr

Istoriografia modernă a oscilat între două extreme: supralicitarea și aureolarea până la legendă a unor figuri istorice marcante, dar și minimalizarea poziției și rolului real al acestora, așa-numita ”demitizare” a trecutului. Ambele direcții trădează, credem noi, în aceeași măsură, dar în manieră diferită, complexul de a fi român.
Fundația „Sfinții Martiri Brâncoveni” își propune să ofere sucevenilor la întâlnirile de fiecare duminică, prin intermediul specialiștilor în istorie, o viziune clară, lipsită de stridențe naționaliste, care să reflecte proporțiile adevărului pentru o dreaptă înțelegere a istoriei noastre și de ce nu (?) pentru o recuperare justificată a mândriei de a fi român.
La una dintre conferințele creștine organizate de Fundația „Sfinții Martiri Brâncoveni” a fost invitat Florin Pintescu, conf. dr. la Facultatea de Istorie a Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava, care a susținut o prelegere pe tema epocii lui Mihai Viteazu în general, reliefând în particular un aspect mai puțin cunoscut, al situației confesionale din Transilvania spre sfârșitul secolului al XVI-lea.
Să conturăm o schiță de portret a domnitorului român din cuvintele contemporanilor săi, care îl descriu ca fiind ”un bărbat vestit și ales prin naștere, cât și prin statura lui mândră. De asemenea era vrednic de lauda cea mai mare prin virtuțile cele mai alese, prin marea sa evlavie către Dumnezeu, prin iubirea de țară, prin bunăvoința față de cei deopotrivă cu el, în sfârșit față de toți, prin dreptate, adevăr și statornicie, mărinimie și deprinderea altor virtuți de acest fel. Pe lângă acestea era drag tuturor celor buni pentru darurile înalte ale sufletului lui nobil cu adevărat, pornit chiar prin fire să săvârșească isprăvi grele, ca și prin cuvântul său care, de câte ori era nevoie și chiar fără pregătire dinainte îi ieșea din gură blând și înțelept.” (Baltazar Walter Silezianul, ”Scurtă și adevărată descriere a faptelor săvârșite de Io Mihai, Domnul Țării Românești ”, Gorlitz, 1599)
Mare Ban al Craiovei și domn al Țării Românești (1593-1601), a declanșat începând din 1595 războiul de eliberare de sub dominație otomană, repurtând victorii împotriva oștilor turcești și tătărăști la Putinei, Stănești și Șerpătești și apoi împotriva marii oștiri otomane condusă de Sinan-Pașa la Călugăreni (13/23 august 1595) și Giurgiu. Ecoul acestei surprinzătoare victorii nu s-a lăsat așteptat: „Este un lucru demn de cea mai mare considerație și glorie eternă, întrucât ceea ce nu au putut realiza atât de mulți împărați, regi și principi, a izbutit un Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștile marelui Sultan”, scria Edwart Barton, agent englez la Istanbul, la 7 noiembrie 1595. Alții au intuit că Mihai nu se va opri aici: „Se zice că Românul (Mihai Viteazu-n.n.) este foarte tare și că planurile lui cresc potrivit cu izbânzile”, spunea chiar Henric al IV-lea, rege al Franței(1593-1616). Într-adevăr, următorul pas făcut de domnul român a fost cucerirea Transilvaniei în 1599, după înfrângerea principelui Andrei Bathory la Șelimbăr, iar în mai 1600, după o campanie fulgerătoare, a luat în stăpânire și Moldova lui Ieremia Movilă, realizând la 27 mai 1600 prima unire politică a celor trei țări române, intitulându-se „domn al Țării Românești, al Transilvaniei și a toată Țara Moldovei”. Istoriografia naționalistă a exaltat această unire, văzând în ea expresia conștiinței unității de neam și limbă a poporului român pe care ar fi avut-o Mihai Viteazu, atribuind astfel gândirii politice a domnului un concept apărut mult mai târziu, acela de unitate națională, introdus după Revoluția franceză (1789).
În realitate, această primă unire a Țărilor române a fost una strict politică, ghidată de scopul imperios al întăririi frontului de luptă antiotoman, ceea ce desigur nu poate adumbri gloria celui supranumit pe drept cuvânt Viteaz.
În același scop, al apărării țării și creștinătății în fața permanentei amenințări a Înaltei Porți, Mihai s-a angajat în frontul politic al Ligii Sfinte, condusă de Împăratul Sfântului Imperiu Roman de Națiune germană, Rudolf al II-lea. Liga Sfântă reprezenta tabăra Contrareformei, cu ajutorul căreia Biserica Catolică urmărea să recâștige pozițiile pierdute prin extinderea Protestantismului din Europa centrală până în Transilvania. Situația confesională a Transilvaniei era caracterizată de un dezechilibru între raportul dintre cele trei mari confesiuni creștine, Biserica Catolică și mai apoi după Reformă Bisericile protestante deținând o poziție de superioritate față de Biserica Ortodoxă română, prin prisma apartenenței stărilor nobiliare maghiare și săsești la Bisericile occidentale. De aceea suportul pe care a încercat Mihai Viteazu să îl ofere Ortodoxiei transilvănene apare cu atât mai meritoriu, cu cât acest gest nu îi putea aduce nici un fel de câștig politic.
În decembrie 1596, Mihai a obținut permisiunea principelui de atunci al Transilvaniei, Sigismund Bathory, de a ridica la Alba-Iulia o mănăstire ortodoxă cu hramul Sfintei Treimi, care a servit ulterior drept reședință mitropoliților ardeleni. Scaunul episcopal a rămas aici până la începutul secolului al XVIII-lea, când austriecii au reconstruit cetatea din Alba Iulia. Tot la cererea lui Mihai, preoții români au fost eliberați din iobăgie prin hotărârea Dietei transilvane. În aceeași vreme, episcopia ortodoxă a Maramureșului a fost subordonată Bisericii Transilvaniei. După cum a subliniat și prof. Florin Pintescu în expunerea sa, singura motivație a domnului muntean în sprijinirea Ortodoxiei de peste munți nu putea fi decât una transcendentală, dată fiind și contextul deteriorării rapide a relațiilor sale cu nobilimea maghiară după preluarea puterii în Transilvania.
Unirea realizată de Mihai a fost extrem de scurtă, în septembrie 1600 în urma luptei de la Mirăslău cu nobilimea maghiară, ajutată de imperiali și poloni, pierzând Transilvania și Moldova. Primind sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, pe care fusese nevoit să îl solicite direct, Mihai învinge alături de generalul Basta armata nobiliară în lupta de la Gorăslău (1601).Nu se va bucura însă de roadele victoriei, fiind ucis mișelește la Câmpia Turzii (9/19 august 1601).
Dar poate că nici un alt cuvânt nu va cuprinde mai adânc rostul luptei lui Mihai decât cuvântul lui însuși: „În timpul acesta se poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăși viața mea, ci am purtat războiul așa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă pot retrage. Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu mari cheltuieli la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam”. (Liliana Jarda)