Despre libertate

Conf. dr. Daniel Onofrei, Departamentul de Matematică, Universitatea din Houston, SUA
Ce este libertatea? Subiectul e foarte complex, însă pot spune cu siguranță că o condiție necesară a libertății tale este să nu contravii libertății celuilalt. Așadar, ești liber să faci ce simți și ce dorești atât timp cât nu atentezi la libertatea celuilalt. În consecință, nu putem fi niciodată cu adevărat liberi în fapt, pentru că suntem mereu constrânși de norme și reguli civice în sensul definiției de mai sus.
Singura posibilitate de a fi liberi în simțire este în a iubi. Doar actul iubirii ne este permis în totală libertate în cetate! Orice suferință ar putea fi asociată cu libertatea în iubire este, în fapt, în marea majoritate a cazurilor, un ecou al unor goluri în cunoașterea de sine ale celui/celei care suferă. Astfel, cred cu toată ființa mea: libertatea în iubire trebuie asumată și promovată!
Admițându-i existența (fapt care admite o argumentație riguroasă, însă care nu face obiectul analizei de față) sufletul este, în opinia mea, un univers infinit dimensional foarte complex. Mărturie despre asta, cred eu, stau atitudinile instinctuale (mândria, invidia, gelozia etc.) pe care le avem în fața multiplilor stimuli externi care apar în interacțiunea cu ceilalți sau în felul în care participăm în sistemele sociale cu care intrăm în contact. Ideal pentru salvarea noastră este să ne putem poziționa pe asimptota înțelepciunii și pentru aceasta sunt necesare cunoașterea și controlul cât mai multor dimensiuni ale sufletului nostru.
În afara cetății, departe de zidirile lumii, în pustie sau în mănăstiri, această cunoaștere se desfășoară în coordonatele descoperirii sinelui într-o relație personală cu Dumnezeu. Astfel, acolo, în afara cetății, se poate naște cea mai frumoasă și puternică formă de a iubi, care nu cere nici reciprocitate și care nu admite nici o pretenție de exclusivitate… ea se oferă unilateral tuturor din preaplinul luminii interioare în întâlnirea cu Dumnezeu.
În interiorul cetății însă, a iubi suferă mereu de amprenta lutului și astfel implică o importantă și absolut necesară componentă erotică. Atracția fizică, în mod natural definită printr-o sumă de impulsuri, contravine ideii de libertate absolută în iubire. Acesta este, de altfel, și singurul compromis de la libertate admis iubirii în cetate, iar existența erosului singura condiție fără de care nici o iubire nu e posibilă în cetate (fără eros ea se transformă în iubire din afara cetății!). În rest, iubirea în cetate își atinge maximulpotențial vindecător doar atunci când este absolut liberă de orice alte condiționări!
Pentru noi, trăitorii în cetate, viața în mijlocul urbei nu permite descoperirea și înțelegerea multiplelor dimensiuni ale sufletului decât prin prisma unui spirit critic bine dezvoltat care să poată mai apoi face loc introspecției întru cunoașterea de sine. Problema e că datorită felului în care sunt construite societățile moderne, spiritul critic este foarte puțin dezvoltat în sistemul educațional în masă și, astfel, foarte mulți oameni își definesc parcursul evolutiv doar prin dezvoltarea sumară furnizată de exploatarea celor cinci simțuri și, uneori, și prin asimilarea la un nivel primar a experiențelor de viață (în mod invariabil dominate de atitudini instinctuale și de impuls în fața stimulilor externi).
Astfel, relații construite în speranța iubirii, bazate însă doar pe instinct și impuls, ajung să moară mai devreme sau mai târziu. Oameni definiți doar prin cele cinci simțuri și instinct, care depind mereu în existența lor în cetate de stimuli externi, vor căuta mereu noi impulsuri pentru a își hrăni iluziile! În divorțuri timpurii sau stoic amânate se vor afla și cei care se regăsesc poziționați în sisteme de referință diferite, incompatibile! Ei vor putea supraviețui în cuplu doar în măsura în care pot să își propună ori să își asume renunțarea la rezonanța pe anumite dimensiuni care nu se regăsesc în partener, ori dezvoltarea acestor dimensiuni în mod solitar. Și aici apare întrebarea: cât de multe eforturi solitare paralele putem susține și la ce nivel al renunțării ne oprim? Când începe actul renunțării să producă senzația angoasantă a prizonieratului?… A singurătății în doi?
Există, însă, în cetate, ce-i drept foarte puțini, și acei oameni care reușesc în mod continuu să își descopere, prin efort intelectual și disciplină spirituală, noi dimensiuni ale sufletului. Mai mult, odată descoperite și organic asimilate în ființa lor, aceste noi dimensiuni sunt mai apoi controlabile, astfel dăruind celor în cauză libertăți extraordinare și o poziționare ascendentă pe asimptota salvatoare a înțelepciunii. Aceștia își pot propune iubirea liberă exclusivă doar în măsura în care găsesc un partener asemenea. Altfel, a iubi liber pentru ei echivalează cu a iubi multiplu, fără exclusivitate… astfel încât fiecare iubire în parte să existe într-un palier al ei, într-un timp și spațiu decupat de rest… împărtășită total doar atunci și acolo… Cu fiecare poveste din această salbă de iubiri ei își vor găsi împărtășite alte dimensiuni descoperite ale sufletului lor … O salbă de povești de dragoste care pot dăinui în paralel, fiecare cu universul ei, care în totalitatea lor vor hrăni zborul asimptotic al celor care se descoperă așa.
A iubi pentru acești oameni rari, care reușesc să își descopere noi și noi dimensiuni lăuntrice, e mereu o sumă de zboruri paralele… în tot atâtea petece de cer… pentru că zborul lor are nevoie de o zare mult mai bogată și mult mai mare….
În concluzie, iubirea liberă în cetate este un posibil reper ideal spre care putem tinde, fără însă să putem spera vreodată că îl putem atinge în măsura în care ne asumăm că această atitudine ne poziționează în stare de incompatibilitate cu caracterul binar exclusiv al vieții în cuplu, așa cum este ea înțeleasă în societate.
Acum întrebarea pentru fiecare dintre noi trebuie să fie: Ce atitudine ni se potrivește în drumul spre mântuire? Iubirea liberă în cetate, iubirea din afara cetății sau compromisul renunțărilor asumate în viața în cuplu?
Parabola iubirii din altă lume
Într-o vreme în care femei și fete se iubeau cu alți oameni de lut, cu bărbați de pământ… Ana se îndrăgostise de vânt. Totul a început aproape ireal. Era într-unul din desele pelerinaje spre una din culmile bine-cunoscute ei și se simțea incredibil de singură… în condiția omului aflat pe culme ea resimțea deseori o singurătate apăsătoare. Se simțea mereu asemenea micului prinț, o mică prințesă cu floarea ei… pentru că într-adevăr, copilul Anei era asemenea florii micului prinț… incredibil de frumos, el îi dădea un rost și îi lumina pustiul zilelor de pe culme…
Dar în acea zi ceva era diferit… acel gol din sufletul ei cicatrizat, acoperit în ultima vreme cu atâta grijă, își punea acum dintr-odată amprenta asupra Anei! Se simțea obosită și aproape înfrântă…
Așa, în acea zi senină, în care parcă toate începeau să își piardă sensul, Ana s-a întâlnit cu vântul… o briză răcoroasă a învăluit-o dintr-odată… și, în popasul ei pe culme, Ana a putut să distingă arome și melodii… a putut să audă șoapte care o chemau… să simtă zeci de mii de brațe care o alintau în tot atâtea mângâieri abia perceptibile, dar atât de reale… încurajați de adieri punctate, norii se regrupaseră pe cer deasupra ei într-o mulțime de tablouri magice… pomii în jur cântau un cântec grav… și, deodată, se trezi proiectată într-un spațiu extrasenzorial… mult mai bogat decât tot ceea ce cele cinci simțuri plus grozava intuiție feminină a Anei au descoperit până atunci…
În tot acest peisaj magic, Ana întrezări chipul lui… un bărbat cu ochi de cărbune și părul înnourat, cu trăsături fine, care însă trădau multă istorie… avea picioarele adânc înfipte în pământ și capul în nori și era acum atât de aproape de ea, încât privirea lui o ardea… începu să tremure în așteptare, înspăimântată, simțind că e coaptă pentru iubit…
Deodată a simțit un sărut intens și, pierdută în acea energie fantastică, simțea cum parcă începe să se topească în brațele lui… până când se va evapora sus, în nori… Ploaia o trezi… culmea… picăturile care i se prelingeau pe obraz aveau mirosul ei… și îi readuceau aminte atât de proaspăt din nou de sărut, de mângâieri și de tot acest episod din altă lume…
De atunci, Ana se simte iubită… vântul îi împărtășește din numeroasele povești ale lumii… o mângâie și o alintă mereu cu melodii doar de ea înțelese… când se plimbă în parc în zilele calde de vară o briză rece îi învăluie mereu trupul, răcorind-o, iar în nopțile dogoritoare mereu un suflu ușor și rece o adoarme… Toamna, în după-amiezile vântoase, pomii îi fac reverențe și frunzele și norii îi transmit în tablouri fantasmagorice cât de mult e iubită, iar în toiul nopților reci, când plapuma îi pică până puțin deasupra coapselor, vântul îi reacoperă umerii goi.
Ana a înțeles că ea e din monada vântului… și că această revelație este un dar al universului pentru ea… Erau și alte femei în monada vântului… care trăiau povești asemănătoare de iubire, însă ancorate în alt palier de timp și spațiu… iubiri aflate la început, pătimașe și năvalnice, sau altele mai mature, așezate într-un spațiu împlinit dătător de liniște și bucurie. Ea acum învățase că iubirile acestea erau din altă lume și că iubirea trăită de ea își avea locul special în timpul și spațiul ei pe acest pământ… o iubire fără manual, aproape magic ruptă de regulile din cetate… o iubire fără pretenții de exclusivitate, dar care oferă infinit mai mult… o iubire totală între două suflete care împărtășesc aceeași scară de valori… o iubire în oglindă care dă mereu prilejul unui parcurs interior… această călătorie spre înlăuntru care ne duce pe asimptota salvării… Ana, fata cu un nume predestinat zidirilor anterior surpate, iubea… și în această iubire vântul îi amintea mereu de El… atunci când El nu se afla cu ea…
Așadar, aceasta e magica poveste a Anei… care, într-o vreme în care femei și fete se iubeau cu alți oameni de lut, cu bărbați de pământ… se îndrăgostise de vânt.