Plângerea adevărată nu este un moment psihic, psihologic, ci este, cum arată părintele Sofronie, momentul în care mintea și inima din om trăiesc același lucru. Mai exact, trăirea numelui lui Dumnezeu în minte și în inimă. În acest sens, în isihasm, prin practicarea Rugăciunii lui Iisus, omul ajunge la împreunarea minții cu inima. Mintea și inima omului devin una și trăiesc același moment. Acesta este momentul lacrimilor. Acest moment – vorbim cam sec despre el – este dragostea. Nu vine niciodată din dragoste, fiindcă dragostea nu mai este firea noastră: noi am căzut din ea și de aceea lacrimile vin de multe ori prin durere și de aceea se cultivă poate nu durerea însăși dar, prin durere, revenirea în sine.
Ortodoxia, o temă mare în viața mea
Ortodoxia a fost și a rămas o temă mare în viața mea. N-am dus o viață prea bisericoasă aici, în România. Am fost într-o familie mai mult culturală decât duhovnicească și, deși am fost botezat și am primit Mirungerea și multe daruri nevăzute, cum primim toți de la Biserica Ortodoxă, prin harul prin care ea îl revarsă în toată firea, în natură, în popor, în țară și pe pământ (poate nu vă dați seama de acestea dacă n-ați cunoscut pribegia, în sensul duhovnicesc), totuși am trăit lucrurile astea mai mult inconștient. Aceasta eu am numit-o rătăcire, dar, mi se pare, întrucâtva mi-a fost ca un fel de Vechi Testament. Căci, altfel, poate n-aș ti înțeles Biserica cu adevărat; aș fi înțeles-o formal.
Biserica Ortodoxă este mai adevărată, mai dreaptă, mai aproape de Dumnezeu
N-am timp să vă relatez pelerinajul duhovnicesc, exilul duhovnicesc, rătăcirea mea; vreau să ajung direct la momentul în care m-am întors în Biserica Ortodoxă. Până atunci aveam o oarecare viziune teologică protestantă și căutăm criteriile după care să pot judeca dacă Biserica Ortodoxă este mai adevărată, mai dreaptă, mai aproape de Dumnezeu. Nu le-am găsit, dar revenind în Biserica Ortodoxă, prin Spovedanie și Împărtășanie, mi s-a dezvăluit sufletului meu că ortodoxia este cum am mai spus, fără nici o îndoială, firea omului, așa cum a conceput-o Dumnezeu. Dar pentru firea asta, smintită de păcat, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuși să Se pogoare pe pământ, să Se întrupeze și să devină om ca noi, să moară ca om pe cruce și să învie.
Să moară pe cruce, ca să dezvăluie omului ce este omul
Antropologia noastră este înfățișată de un singur Om, care Se cheamă Iisus. Și Părinții noștri au păstrat cuvântul și Duhul acelui cuvânt pe care l-a primit omenirea de la Dumnezeu. Și este interesant că, față de toate denumirile pe care le-au luat diferitele secte creștine, Părinții au păstrat numirea de ortodoxie, care înseamnă, cum probabil știți, dreaptă slăvire. Adică, mai important decât catolicismul, să zicem (un universalism înțeles pe orizontală, centralizant etc.), mai important decât orice alte denumiri pe care le-au luat ceilalți, Părinții noștri au găsit că lucrul pe care trebuie să-l mărturisim până la sânge, până la moarte (cum au făcut mărturisitorii, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul”, cum au făcut mucenicii
noștri, de care este plin calendarul), această dreaptă slăvire a lui Dumnezeu este unicul staul. Domnul Iisus Hristos ne-a spus, de altfel, că nu suntem nici cel mai mare grup din lume, nici cel mai puternic; nu suntem nici cel mai impresionant (alții ne-au bătut la isprăvi ale istoriei).
Ortodoxia rămâne în fiecare om
Ortodoxia este un fel de Cenușăreasă și, spunând acestea, îmi vin în minte poveștile și basmele noastre românești. Îmi amintesc vag – nu mai țin minte contextul – de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu știu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulțumire să se ducă în pod și să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima și a doua au luat lăzile cele mai mari și mai frumoase; cea mică, smerită, a luat pe cea mai urâtă și mititică, dar aceea era plină de comori. Și celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.
Revenind, pot spune că ortodoxia, din nefericirea păcatului omului, a rămas cenușăreasa istoriei; ca una între altele în istorie, in aparență însă; dar în esență, este singurul lucru valabil. Și vă pot spune să nu vă fie frică de nici un adevăr, de orișiunde ar fi. Fiind aruncat acolo, în babilonia aceea a Apusului, unde s-au împleticit și amestecat toate religiile și filosofiile lumii – cum este, de exemplu Noua Eră – am descoperit că, da, sunt peste tot adevăruri minunate, vrednice de uimire, dar nu sunt decât intuiții ale ortodoxiei, iar ortodoxia rămâne în fiecare om. Și toate intuițiile astea sunt, de fapt, aspirații către esența lui, către identitatea lui – prima și ultima pentru care luptăm. Asta a fost pentru mine ortodoxia și n-am cuvinte să mulțumesc Domnului și Maicii Sale, pentru că și prin rătăciri am descoperit aceasta! Și timp de 31 de ani (în ’61 am revenit la ortodoxie), zi după zi, lună după lună, experiență după experiență, mi s-a adeverit că așa este.
„Nu-mi mai e frică să-mi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică”
Aș vrea să vă mai spun încă ceva. Întoarcerea în România s-a petrecut după 38 de ani, aidoma slăbănogului din Evanghelie, și trăiesc o experiență unică. Din ’55, când am plecat din țară, n-am mai vizitat o țară ortodoxă, în care credința era interzisă, persecutată, suprimată. În Apus, în general, exterior este mult mai ușor de trăit, dar interior, poate chiar mai greu decât în Răsărit. Acolo nu ți-e frică de mitralieră, nici de închisoare, dar ești supus unei persecuții lăuntrice, din care tu însuți înțelegi că ești departe de adevăr.
Și încerci să lupți tu singur împotriva acestei stări spre care te împing mentalitățile, istoria, contextul vieții apusene. Și persecuția aceasta, într-un fel, cred că nu e mai ușoară. Revenind în România, vă mărturisesc că am retrăit experiența ortodoxă din ’78 când am fost în Grecia. Pentru prima oară atunci, mă aflam după multă vreme într-o țară ortodoxă. Acum încerc un sentiment mult mai profund, fiindcă parcă și oasele acestea ale mele simt că aparțin pământului ăstuia. Și mă simt mai integrat și limba mi-e mai aproape, deși n-o mai cunosc așa de bine. Acum nu-mi mai e frică să-mi fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică sau când aud clopotul.
Pildă, Sf. Ioan Botezătorul
Aș vrea să mă refer, în continuare, la exemplul Sfântului Ioan Botezătorul, care pregătea calea Domnului, când vorbea poporului ales al lui Dumnezeu, Israelului Vechiului Testament. Și noi, ortodoxia, suntem Israelul Noului Testament, căci și acum, după 2.000 de ani, suntem de multe ori într-o poziție foarte asemănătoare cu cea a Israelului din vechime. Sfântul Ioan Botezătorul a început prorocirea lui prin chemarea la pocăință, zicând: „Și să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: «Părinte, avem pe Avraam», fiindcă vă spun vouă că Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice pe fiii lui Avraam”. Vă spun acestea, fiindcă am fost și eu e „piatră”. Și mă întreb câteodată, dacă n-a fost mai bine chiar să fiu piatră. De aceea și mărturisesc rătăcirea mea ca rătăcire, fiindcă nu vreau să mă îndreptățesc. Și totuși, uneori, am impresia că a fost și o pronie a lui Dumnezeu ca, piatră fiind, să înțeleg mai bine, prin contrast, care este viață adevărată.
Înțelegerea Ortodoxiei
Am văzut de multe ori că cel care se convertește la ortodoxie din afară (cum oarecum am făcut și eu), pe de o parte, se integrează greu acolo unde noi ne adaptăm mai ușor, căci avem ortodoxia în sângele nostru, din strămoși; pe de altă parte, el are, în compensare, o viziune vie a ceea ce înseamnă ortodoxie, tocmai prin faptul că a trecut prin starea de „piatră” și deci, esențial, de multe ori înțelege aceasta mai adânc decât noi care, neștiind ce înseamnă să n-o ai, o tratăm cam ușuratic.
(Rafail Noica – „Celalalt Noica”, sursa: www.ortodoxiatinerilor.ro)
