Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?
Aiubi este o fericire, a urî este un chin.
Toată Legea și prooroci, stau în iubirea către Dumnezeu și către aproapele.
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu. Căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).
Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul și sângele; porunca este nouă, iar inima noastră – veche.
Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă -Hristos o poruncește – pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos.
Însușirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însușire veche nu i se potrivește.
Căderea a supus inima stăpânirii sângelui și, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozește inima din această robie, din această silnicie, și o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh.
Sfântul Duh ne învață să iubim pe aproapele în chip sfânt.
Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firești, trupești, stricate de căderea în păcat. (Scara, Cuvântul 15, cap. 3).
„Cel ce spune că poate avea pe amândouă aceste iubiri se amăgește pe sine însuși”, a spus Sfântul Ioan Scărarul (Cuvântul 3, cap. 16).
Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credința în Dumnezeu
Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credința în Dumnezeu, „Ca toți să fie una”, a strigat Mântuitorul lumii către Părintele Sau, „după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21)
Fă pentru cei pe care îi iubești ceea ce poți să faci folositor și ceea ce este legiuit; dar totdeauna să îi încredințezi lui Dumnezeu – și iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface, încetul cu încetul, într-o iubire duhovnicească, înțelegătoare, sfântă.
Iar dacă iubirea ta este o împătimire ce se împotrivește legii, atunci s-o lepezi ca pe o urâciune.
Atunci când inima ta nu este liberă, acesta este un semn al împătimirii. Atunci când inima ta este înrobită, acesta este semnul patimii nebunești, păcătoase.
Iubirea sfântă este curată, liberă, întreagă în Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfântului Duh, care lucrează în inimă în măsura curățirii acesteia.
Dă cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu – cinstire care să fie în sufletul tău, nevăzută pentru ceilalți, descoperită doar conștiinței tale. Faptele pe care le săvârșești să fie, în chip tainic, pe potriva stării tale sufletești.
Dă cinstire aproapelui, fără sa iei seama la vârstă, fără să faci deosebire între bărbat și femeie, fără să te uiți la rangul pe care îl are în lume – și iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul și sângele, nu înrâurirea simțurilor, ci Dumnezeu.
Cei lipsiți de slava numelui de creștin nu sunt lipsiți de cealaltă slavă, pe care au primit-o când au fost zidiți: ei sunt chipul lui Dumnezeu.
Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, și acolo sunt dator să îl cinstesc.
Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecății lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea față de chipul lui Dumnezeu, și prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad.
Dă cinstire orbului, și leprosului și celui bolnav la minte, și pruncului de țâță, și răufăcătorului, și păgânului – cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputințele și neajunsurile lor! Ia seama la tine însuți, ca să nu sufere un neajuns iubirea ta.
În creștin să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povățuirea noastră, și încă va mai spune atunci când se va hotărî soarta noastră în veșnicie: „Ceea ce ați făcut unuia dintre acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”. (Mt. 25, 40).
Atunci când ai de-a face cu aproapele să ai în minte acest cuvânt evanghelic și te vei face tăinuitor al iubirii de aproapele. Tăinuitorul iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu.
Dar dacă socoți că îl iubești pe Dumnezeu, iar în inima ta trăiește un simțământ de neplăcere fie și față de un singur om, să știi că te afli într-o veșnică amăgire de sine.
„Dacă zice cineva:”, grăiește Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, ” – iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este… Această poruncă avem de la El, că cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său”. (1 In. 4, 20, 21).
A arăta iubire duhovnicească față de aproapele este semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. „Noi știm că am trecut din moarte la viață”, grăiește iarăși Cuvântătorul de Dumnezeu, „pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte”. (1 In. 3, 14).
Desăvârșirea creștină stă în desăvârșita iubire de aproapele
Desăvârșita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaște desăvârșire, întru care nu este sfârșit sporirii. Creșterea în iubirea de Dumnezeu este nesfârșită, pentru că iubirea este Nesfârșitul Dumnezeu. (1 Ioan 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii. Iubite frate! Caută să sporești în tine iubirea duhovnicească de aproapele: intrând în ea, vei intra în iubirea de Dumnezeu, pe porțile învierii, pe porțile Împărăției Cerurilor. Amin.
(Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov)
