Mântuirea înseamnă un alt mod de a trăi, dobândirea altei firi, nu aceasta pe care o avem. Pentru că aceasta trebuie toată topită, scărmănată, omorâtă prin tot felul de ciopleli,altfel nu e cu putință să crească firea după Dumnezeu. Mântuirea e imposibilă fără ispite pentru că numai cu prilejul lor ne cunoaștem; dându-ți seama de greșeli și felul cum puteai să rezolvi, adică cunoscând ceva în vremea ispitei, tot e ceva, adică este un început spre creșterea duhovnicească (aceasta în cazul încercării când ți se face îndreptare).
Dumnezeu nu ispitește pe nimeni
Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, ci fiecare se ispitește de pofta sa (cuvântul Sfintei Scripturi).
Ispitele au rostul:
1. De a ne umili, de a ne compromite chipul nostru cel iubit de noi, ochișorii noștri, în ochii noștri, în viața aceasta.
2. Dau prilejul să te cunoști mai bine și să-ți pierzi încrederea în tine însuți, și te fac să alergi la cineva mai tare ca tine, la Dumnezeu.
3. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele, că ele au însușirea de a ne observa mai bine răutățile noastre.
4. Ispita este indicatorul care dovedește mărimea duhovnicească la care ești.
În încercări (ispite) îți trebuie o convingere, adică temelie puternică. Convingerile trăite sunt realități religioase, adică realități trăite. Convingerile să nu fie numai o bibliotecă în cap, ci să le trăiești.
Ispitele te trag afară de la Hristos, spunându-ți: Nu trăi o viață așa de grea, nu-ți chinui tinerețea. Toate aceste momeli te sustrag de la temelia, Hristos și de la crucea Lui și te dai spre plăcere, spre cruțare de sine. În încercări trebuie să ai o casă a ta, care să fie întărită pe o temelie puternică, să ai ceva trainic, un foc, un cărbune aprins în sufletul tău,care să-ți ajute ca în încercări să n-o luăm către noi, ci către Hristos.
În felul acesta, încercările dovedesc de ți-e mai drag de tine sau de Hristos. Asemănarea cu casa clădită pe nisip. Pe ce temelie stai? Dacă este Hristos, treci prin toate cu veselie, dar trebuie să te lași cu totul în conducerea lui Dumnezeu. Nu-i altă soluție decât să te îndrăgostești de Iisus, Care a trăit cândva în chip văzut. El continuă să fie cu noi până la sfârșitul veacurilor. Și dacă am fi curați cu inima, L-am vedea și acum.
La ziua judecății ne întreabă Dumnezeu: ce asemănare avem cu Iisus? Și noi numai în cruce ne putem asemăna cu Iisus. Nu ne putem asemăna nici în înțelepciune, nici în putere, deci numai în cruce.
Alte cugetări duhovnicești:
Să nu adormi cu mintea obosită, în dușmănie pe cineva.
Prilejurile sunt de mai multe feluri: de la diavol, de la fire și îngăduite de Dumnezeu. Le deosebim:
– Când sunt de la diavol, simți tulburare.
– Când sunt de la fire, ne apărăm.
– Când sunt îngăduite de Dumnezeu, simțim o pace, bucurie, mulțumire.
Să vă învățați să vorbiți puțin și esențial.
Așa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
Decât ceartă mai bine pagubă.
Ajungi la bătrânețe și puterile scad și te trezești că n-ai adunat nimic.
Pentru valoarea mântuirii nici o suferință nu e imposibilă aici pe pământ, numai și numai să poți câștiga mântuirea.
Dumnezeu iubește Țara Românească și pe ea vrea să o spele întâi de păcate. La mulți le-a zis: nu plecați din țară, că țara noastră are destinul ei și va da cei mai mulți mucenici.
Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci și Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează
Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una din nevoințele cele fără de voie, care mai mult spală sufletul decât ostenelile cele de voie.
Prin nimic nu ne mâhnim mai mult cu mila lui Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru alții.
Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înșine, pe viață. Dumnezeu primește și îmbrățișează, apără și întărește un asemenea dar.
Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în fața oamenilor ca o floare supremă a umanității.
Răbdarea răului, iertarea fraților și rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.
Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci și Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.
Patimile și faptele [rele] nu scad decât numai când dobândești o atenție neîncetată la tot ce gândești. Gândul să știm să-l măturăm, dacă e de măturat, dacă nu, să-l ajutăm.
Mare meșter e vicleanul, până și în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.
Gândirea călugărului e ca o albie între maluri, iar cele două maluri sunt ascultarea și lepădarea de sine.
Ca să scapi de uriașul minții (de uitare) trebuie să citești până la istovire.
Ori de câte ori ți se taie capul (căpos) ești răstignit pe cruce și așa îți trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.
Nu primești ocara, pierzi mântuirea și devii jucăria lui sarsailă.
Trebuie curățată mintea, că limba altfel nu se curățește
Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă ești umilit, nu te mândrești.
Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câștigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăște ești de partea celui rău și nu a Duhului Sfânt.
Feriți-vă de limbajul vulgar, obișnuiți-vă cu limbajul cărților sfinte. Trebuie curățată mintea, că limba altfel nu se curățește.
Răbdând canonul și zicând: „așa îmi trebuie”, așa mi se iartă păcatele.
Să nu răspunzi cu înțepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ți îmblânzești câinele.
Ori de câte ori te mândrești, te aperi și nu ești smerit, te atacă și te pedepsește vrăjmașul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.
Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ți auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însușindu-ți-o.
Cine nu iubește iertarea, n-are minte
Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc și cele mari.
Luați aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obște e neorânduială.
Nu cedezi la voia ta și așa pierzi vremea și cu ea mântuirea.
Așa de atenți trebuie să fim cu sufletul nostru, ca și când am locui în casă cu un șarpe, că așa și este.
Cine nu iubește iertarea, n-are minte.
Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adâncește ispita și gândul tot la ea. Fii senin și nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.
Formele în care se dezvoltă și se înmulțește mândria în suflet
Viața duhovnicească are multe greutăți de învins, mai ales din partea mândriei. Patima importanței, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, mutrele, posomorârea, groaza de umilință, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă și se înmulțește mândria în suflet. Mândria și toți puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulțumiri, de fățărnicii, de răcire a dragostei și de umplere a sufletului de răutate. Sub influența acestei patimi mintea alunecă pe panta nebuniei.
Ce e de făcut?
În momente de limpezime de minte – că sunt – să ne dăm seama că la mijloc e opatimă, un duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea de Dumnezeu. Să ne dăm seama că mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: conștiința. Deci să ascultăm conștiința, nu dreptatea noastră. Să căutăm că mai este cineva care ne-ar putea ajuta să ajungem la liniște. Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat. Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
(Pr. Arsenie Boca)
