Despre Învierea lui Iisus Hristos

În Noul Testament sunt denumiri diferite pentru evenimentul Paștilor (pe de-o parte, verbul „a trezi” la pasiv, care lasă să se întrevadă un ecou al gândirii monoteiste iudaice, iar pe de altă parte, se găsește expresia „a învia”, în care se reflectă puterea activă, dumnezeiască a lui Iisus). Totuși se dezvăluie o concluzie clară, de necontestat: învierea lui Iisus Hristos este primul dat și fundamentul radical al comunității creștine – „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră” (I Corinteni 15, 17).
Apostolii, în predica lor, nu voiau să spună în mod simplist că după șocul răstignirii lui Iisus își depășiseră frica și resemnarea, și că ajunseseră să gândească, cu îndrăznească, că „cauza lui Iisus” ar trebui să continue. Cineva ar putea înțelege greșit relatările despre arătările Celui înviat dacă le-ar considera ca ilustrări inventate, catehetice, ale unei noi încrederi a Apostolilor în ei înșiși. „Relatările Învierii constituie un alt lucru, și mai mult decât parafraze ale slujbelor liturgice: ele redau în mod vizibil evenimentul fondator pe care se bazează întregul cult creștin. Ele atestă un eveniment care nu s-a născut în inima apostolilor, ci a venit din afara lor și i-a convins contrar îndoielilor lor” (Joseph Ratzinger).
Cu învierea lui Iisus Hristos, venirea lui Dumnezeu și a creației Sale a început deja. Devine vizibilă o perspectivă, care permite o pătrundere profundă în eshatologie, în taina învierii trupurilor, precum și a unui cer nou și a unui pământ nou. Aceasta pentru că învierea lui Iisus Hristos cuprinde eshatologicul, pacea, fericirea, comuniunea.
După relatările evanghelice, Hristos cel înviat poartă stigmatele ca semne comemorative ale răstignirii. Învierea nu are ca și scop să ascundă printr-un sfârșit fericit cutremurătorul moment al Calvarului. Paștile nu suprimă scandalul crucii. Din contră, tensiunea dialectică cruce-înviere este aproape de nesusținut. Sensul întregului eveniment nu se dezvăluie decât în raportul „pentru noi” sau „pentru păcatele noastre”. Semnificația mântuitoare pe care o are crucea „pentru noi” nu poate fi percepută decât plecând de la învierea lui Iisus Hristos.
Hristos cel înviat este mărețul semn al angajării lui Dumnezeu pentru oameni. El este pragul prin care istoria trece în veșnicie, prezentul în viitor, creația în eshatologie.
Fără îndoială că referatele biblice despre arătările Celui înviat diferă între ele. Texte evanghelice după Luca și Ioan, scrise în ultimele decenii ale veacului apostolic, tind să accentueze în mod limpede niște detalii concrete, să materializeze scenele învierii.
Relatările despre arătările învierii pun deci în evidență o problemă lingvistică de mare profunzime și în același timp o veritabilă carență, o barieră de limbaj. Modurile noastre de a gândi, conceptele noastre umane sunt în chip manifest insuficiente și nepotrivite. Cum să exprimăm la modul limpede niște evenimente care își au baza într-un domeniu în același timp istoric și metaistoric? Ce ne-am face dacă am avea, ca și Apostolii, o arătare a lui Hristos și am încerca să vorbim despre ea și altor persoane?…
Aceasta pentru că numai plecând de la Înviere, care apare ca semn răscumpărător al crucii, cineva poate să zică pe drept cuvânt: fără învierea lui Iisus Hristos nu există nici credință creștină, nici comunitate, nici celebrare euharistică.
Prin învierea Domnului dintre cei morți, iată proclamat și instaurat evenimentul anticipării, care, fără să fie „sfârșitul istoriei”, duce la sfârșitul istoriei și la arătarea slavei veșnice. Existența creștină este fructul acestei nădejdi care se naște din Învierea lui Iisus Hristos. (Hristos cel înviat – Alfred Læpple – Le cœur de la foi, Editions Paulines, Québec, 1974; „A înviat cu adevărat Domnul!” (Luca 24, 34) – Traducere de Ilie Trif)