Despre Învierea Domnului

Care este semnificația sărbătorii Paștilor?
Cuvântul „paști” provine din limba ebraică și înseamnă trecere. Poporul evreu la Paști sărbătorea trecerea prin Marea Roșie dinspre robia egipteană spre libertatea din pământul făgăduinței, numit Canaan.
În creștinism Paștile au primit un conținut nou. Noi serbăm Paștile întru pomenirea răscumpărării întregului neam omenesc prin Patimile, Moartea și Învierea lui Iisus Hristos. Ele constituie cea mai veche sărbătoare creștină; au început a fi serbate imediat după Învierea lui Hristos, fiind prăznuite de Sf. Apostoli, care au generalizat sărbătoarea în rândul credincioșilor. „Drept aceea, să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției si ale adevărului” (I Cor. 5,8), spunea Sfântul Apostol Pavel, adresându-se creștinilor din Corint.
Care este însemnătatea morții și învierii Mântuitorului Hristos?
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a devenit om ca noi, arătându-ne în persoana Sa divino-umană maxima posibilitate la care umanul se poate uni cu divinul, deoarece, cum spun Sfinții Părinți, omul are posibilitatea de a se uni cu Dumnezeu în măsura în care Dumnezeu S-a unit cu omul în Iisus Hristos.
La sfârșitul unei vieți de aproximativ 33 de ani El S-a adus pe sine jertfă de bună voie pentru păcatele întregii lumi care se depărtase de Dumnezeu prin neascultarea adamică; El, cel fără de păcat, a luat asupra sa păcatele întregii umanități, prin ascultarea și jertfa Sa ne-a împăcat cu Tatăl, deschizându-ne, prin Învierea Sa calea către înviere și viața veșnică împreună cu El. Noi știm că așa cum Hristos a înviat și noi vom învia, cum spune Sfântul Apostol Pavel, pentru a ne înălța acolo unde firea omenească a fost înălțată în Iisus Hristos și pentru a petrece veșnic în împărăția dragostei dumnezeiești.
La Paști, ca la orice altă sărbătoare de altfel, noi nu comemorăm Învierea lui Hristos, ci o aducem în prezentul nostru, sau mai bine zis intrăm noi în prezentul veșnic al lui Dumnezeu, trăind evenimentul, stând și noi în fața Mântuitorului înviat, bucurându-ne de înviere ca odinioară ucenicii Săi.
Ce aduce nou în viața fiecărui creștin acest act dumnezeiesc al Învierii Domnului?
Învierea lui Hristos este noutatea absolută. Prin Înviere nouă oamenilor ni s-a deschis posibilitatea de a trăi într-o altă dimensiune, de a trăi în nădejdea învierii noastre și a vieții veșnice, cum am spus. Adică avem posibilitatea ca viața noastră de acum să fie o pregătire pentru învierea noastră spre a trăi veșnic împreună cu Hristos Cel înviat. Asta înseamnă că ceea ce pentru noi există cu adevărat este viața ce va să fie.
Noi existăm, trăim acum, pentru a exista în viitorul pe care ni-l asigură tuturor Învierea lui Hristos. Viitorul știm că e subminat de moarte, ori prin Înviere Hristos a biruit moartea. Un om mort este un om fără viitor. Prin Hristos noi avem un viitor veșnic, prin credință suntem orientați spre Dumnezeu, spre viața în înviere, de dincolo de momentul fizic al morții, spre viitorul veșnic al lui Dumnezeu.
Primii creștini trăiau intens faptul că nu avem aici cetate stătătoare, ci așteptau pe cea care va să fie. Adevărata lor existență le-o dădea ceea ce așteptau. Ei erau în afara legii. Erau deci în afara posibilității de a avea ipostas. Prin botez mureau pentru viața aceasta, politic, nu erau recunoscuți, față de familie erau adesea distanțați prin credința lor. Deci toată existența lor o luau din ceea ce avea să fie.
Aceasta înseamnă credință. Să crezi că exiști, că există ceilalți, lumea, doar pentru că o să existe în viitor.
Cum poate cineva să fie părtaș al acestui mod nou de a privi lucrurile?
Prin botez. Fiecare dintre noi la botez suntem renăscuți spre acest mod nou de a trăi pentru comuniunea veșnică cu Hristos. Pentru primii creștini botezul era o experiență unică. Cel ce se boteza trecea printr-o moarte și învia la o viață. Murea și învia. Spunând că murea, înseamnă că nu se mai putea baza pe existența sa biologică. Când îmi întemeiez existența pe existența biologică, atunci trăiesc biologic.
Cu botezul, omul este chemat să nu se întemeieze pe existența biologică, care cuprinde moartea și e deci o existență mincinoasă. Cu botezul botezatul spunea că nu aceasta e baza existenței lui. Moare cu Hristos și învie cu El, adică își întemeiază existența lui pe Învierea lui Hristos. Când am hotărât să mor cu Hristos și să învii cu El, atunci fac pasul credinței. Trăiesc în Hristos. Nu mai trăiesc eu, ci trăiește Hristos în mine. Nu mai consider existența biologică, pe care mi-au dat-o părinții, ca bază a existenței mele, ci existența ce mi-o dă Hristos.
Trebuie să redescoperim faptul că fiecare dintre noi cei care suntem botezați facem acest pas al credinței, care înseamnă că ce-mi oferă Hristos, acesta e viața, ipostasul meu. Ce-mi oferă însă? Promisiunea că și eu o să învii într-o zi cu El, că moartea a fost biruită, că voi trăi veșnic cu El. Mă cheamă să mă întorc spre viitor, să iau siguranța mea din viitor și nu din trecut. Această întoarcere spre viitor este saltul credinței. Toate le văd, judec, le dau sens cu privire la viitor. Văd un om și nu mă interesează ce a fost, ci ce ca fi. Credința este adeverirea celor nădăjduite, cum spune Sfântul Apostol Pavel, învierea este o realitate acum încă nevăzută. Învierea lui Hristos și a noastră este singura formă de credință deplină. Nu există credință, dacă nu credem în Învierea lui Hristos. Credință înseamnă deci că ne orientăm spre viitor. Tot cultul nostru e orientat spre viitor.
(Episcop-vicar Sofian Brașoveanul)