Despre încrederea în sine

Conf. dr. Daniel Onofrei, Departamentul de Matematică, Universitatea din Houston, SUA
În acest material am hotărât să vă propun tema “încrederii în sine”. Este una dintre întrebările pentru suflet asupra căreia sunt convins că nu petrecem foarte mult timp… față de care avem o abordare cultural inerțială asumându-ne în această privință perspectivă societății în care ne formăm. În România am fost mereu educat despre pericolul semețirii, care este de cele mai multe ori asociat cu o mare încredere în sine. În consecință, încrederea în sine îmi apărea mereu ca o poartă spre mari defecte de caracter (slava deșartă sau mândria).
După venirea în Statele Unite în 2002, am observat mirat că încrederea în sine este privită aici ca o calitate necesară fără de care nu poți reuși. În fapt, în această societate încrederea în sine e prezentată ca fiind una dintre virtuțile unei vieți bine trăite! Două societăți diferite, două culturi cu diferențele și asemănările lor, însă cu poziții diametral opuse față de atitudinea încrederii în sine.
Care e așadar calea de urmat pentru un caracter frumos, care își propune o viață bine trăită? Cred că adevărul este, ca de obicei, la mijloc. Spun asta pentru că un mod autoritar și susținut de suprimare a încrederii în sine, văzută ca un defect de caracter, poate asfixia apetitul pentru întrebare… poate reduce periculos curiozitatea și curajul de a explora. O condamnare agresivă la nivelul întregului sistem educațional și al întregii societăți a încrederii în sine prezintă riscul formării unor adulți fără prea multe perspective și, astfel, ușor manipulabili. O societate formată din cetățeni care nu au decât câteva instrumente de înțelegere a realității, rezultând de cele mai multe ori în câteva puncte de vedere fixe, dar “universal valabile”, și deci în consecință aplicate cu obstinație indiferent de situație.
Nu ar trebui să ne mire nici faptul că de multe ori aceste puncte de vedere vor fi agresiv susținute, în măsura în care înțelegem că avem de a face cu oameni al căror portret (moral și intelectual) se definește, din păcate, în cele câteva tușe reprezentate de tot atâtea moduri fixe de interpretare a realității, iar pierderea oricărei astfel de tușe va fi asociată cu o mutilare ireversibilă, a cărei împiedicare va justifica orice atitudine! Un caracter bogat, rotund, este mult mai permisibil evoluției și transformării! Vechi tușe mai puțin potrivite sunt mereu redefinite, înlocuite poate de altele noi sau poate înlăturate fără ca aceasta să sperie.
Bogăția cunoașterii, care asigură formarea spiritului critic și a unei minți ascuțite, nu poate fi obținută fără încurajarea și curajul întrebării… fără asumarea acceptată a unui posibil eșec! Acestea însă aparaproape imposibile într-o societate în care încrederea în sine este stigmatizată încă din clasele primare ca fiind poarta spre mari căderi morale… o astfel de societate are mari șanse să producă două arhetipuri majoritare: omul limitat și caracterizat de o plasticitate a caracterului, fără, însă, ca el să fie conștient de aceasta, și șeful lui, cel care, cu toate că împărtășește aceeași structură morală și intelectuală, are avantajul că știe asta!
Am spus mai sus că adevărul este la mijloc în discuția despre cele două abordări ale încrederii în sine. Spun asta pentru că o societate în care încrederea în sine este promovată agresiv încă de timpuriu ca fiind necesară unei vieți împlinite poate exacerba dimensiunile eului la niveluri foarte periculoase și, astfel, poate produce indivizi rupți de realitate, dezorientați și la fel de ușor manipulabili ca și cei despre care am vorbit mai sus! Încrederea în sine abordată ostentativ și exagerat, fără discernământ, poate duce la arderea unor etape în procesul formativ și, astfel, va produce oameni care vor trăi cu iluzia unui caracter multidimensional și bogat care să le permită explorarea oricăror orizonturi, fapt în realitate cu neputință de realizat în condițiile în care foarte puține din dimensiunile (tușele) universului lor vor fi cu adevărat bine conturate. Astfel, acești oameni vor aborda cu o îndrăzneală nejustificată și aproape nefirească orice provocare (morală, intelectuală sau fizică), fără a avea nici o clipă, însă, indiciul reușitei… Ei pot sfârși ușor într-o depresie cauzată de multiplele prăbușiri rezultate în urma unor astfel de îndrăzneli sau se pot pierde în multiple “bătălii” care nu le aparțin… care, chiar și câștigate, nu vor contribui la o viață mai bună! O societate de indivizi potențial ușor controlabili care, încrezători fiind în ei înșiși, vor sfârși prin a fi mereu “ocupați” cu escaladarea următorului “zid”…
Închei reamintindu-mi un text al lui Khalil (Kahlil) Gibran (scriitor libanez-american). Textul se numește “Sfântul” și vorbește despre un sfânt sihastru din munți care e vizitat de lume pentru înțelepciunea lui. Într-o zi, când în timpul unei astfel de vizite eroul povestirii discuta cu sfântul despre virtute și secretele unei vieți bine trăite, a apărut un hoț de drumul mare, un vagabond care, ignorând faptul că sfântul părinte avea un vizitator cu care purta o discuție, îngenunchează și mărturisește că dorește alinare pentru că se simte foarte păcătos.
– Și pe mine păcatele mă apasă greu, a spus sfântul.
– Dar sunt un hoț și un prădalnic, a spus vagabondul.
– Și eu sunt un hoț și un prădalnic, a spus atunci sfântul.
Vagabondul a continuat:
– Dar sunt un criminal și sângele multora strigă în urechile mele…
– Și eu, băiatul meu, am omorât și auzul îmi este înecat cu sângele multora, a spus sfântul.
– Am comis nenumărate crime! a strigat atunci hoțul.
Sfântul i-a răspuns calm că și el a comis crime fără număr…
Atunci hoțul s-a ridicat și, aruncând o ultimă privire mirată și puțin ciudată către sfânt, s-a întors și a început să se îndepărteze sărind în pasul ștrengarului. Eroul povestirii noastre, consternat și aproape furios, îl întreabă pe sfânt:
– Cum ai putut să te acuzi de astfel de crime pe care nu le-ai comis??? Nu realizezi că acest om a plecat pierzându-și încrederea în tine?
Atunci sfântul îi spune:
– E adevărat că nu mai are încredere în mine… Dar a plecat alinat și încrezător în sine…
Acest text ne prezintă la o primă privire un sfânt părinte smerit care acceptă chiar să își asume păcate mari pentru a alina sufletul unui păcătos prăbușit. Însă mai mult, cred eu, textul ne arată cât de importantă e încrederea în sine interpretată aici (și în toate cele spuse și mai sus) ca încrederea în lumina plantată în noi la zămislire. Fără încrederea în această lumină inițială ne dezumanizăm și ne putem pierde sufletul… fără încrederea în sine percepută astfel putem ajunge să nu mai simțim remușcarea! Așadar sfântul părinte e în stare de orice sacrificiu pentru a încerca să împiedice situația în care cineva, fie el și ultimul păcătos, să riște pierderea sufletului…
În opinia mea încrederea în sine poate deveni o virtute care să ne potențeze viața și să ne completeze un caracter frumos doar în măsura unei bune cunoașteri de sine, iar acest lucru nu se poate realiza decât într-o societate care, cu grijă și discernământ, încurajează întrebarea și explorarea, fără a dramatiza însă posibilele eșecuri. Cred, de asemenea, că încrederea în sine e compatibilă cu valorile noastre spirituale, întrucât aceasta e, în opinia mea, echivalentă cu încrederea în lumina plantată în noi la zămislire! Însă, în același timp, această atitudine trebuie să rămână smerită în măsura unei bune cunoașteri a locului nostru în univers pentru că, așa cum spunea și Blaga în poemul lui, corola de minuni a lumii ne invită nu la explorarea, ci la îmbrățișarea misterelor și în consecință la acceptarea faptului că unele “întrebări” nu își caută neapărat răspunsul…
donofrei79@gmail.com