Domnul Iisus, în activitatea Sa, a pus un accent atît de mișcător pe iubirea aproapelui și pe iertare. Nici una din temele evanghelice nu este mai insistent reluată și tratată mai amănunțit. Poate și din pricină că El venea în lume „cînd oamenii nu se iubeau”.
Legea generală de la care pornește este „Regula de aur” pe care Domnul o formulează astfel: „și precum voiți să vă facă vouă oamenii, făceți-le și voi asemenea” (Luca VI, 3-1 ). Oamenii vor să fii bun; bunătatea este unitatea de măsură și atunci „cu ce măsură măsurați vi se va măsura” (Matei VII, 2). Măsura comună este depășită atunci cînd credinciosul iubește pe cei în suferință ca pe Domnul însuși, cînd vede în orice nevoiaș pe Domnul (Matei XXV, 34-40). Astfel sînt enumerate unele împrejurări tipice de suferință și unde Domnul se identifică cu suferința, și atunci ceea ce s-a făcut pentru cei în suferință este pentru El. E vorba de a dărui, care în fond se reduce la a ierta, „Și ne iartă nouă greșelile noastre” (Matei Vl. 12) este o cerere echivalentă cu expresia de la Luca în care se cere explicit iertarea datoriilor (Luca XI, 4). Înțelesul acesta este ilustrat de răspunsul pe care Domnul îl dă lui pentru care întrebă: „Doamne, de cîte ori va greși față de mine fratele meu și eu îi voi ierta lui? Oare pînă de șapte ori? Îi răspunde Iisus: „Nu zic ție pînă de șapte ori, ci pînă la șaptezeci de ori cîte șapte”. Cu acest prilej Domnul rostește frumoasa parabolă a celor doi datornici, al cărei sens este să pună în lumină imensul crezămînt și infinita iertare a Tatălui (Matei XVIlI, 21-35).
– Iertarea este iubirea în acțiune
Elanul său, cu neputință de analizat, este un nelimitat avînt de dărnicie. Iertarea este dar, este generozitate impetuoasă, infinită. Ea este o dreptate de dincolo de lege, care nu desființează legea, ci o încoronează cu un spor de dărnicie cu neputință a dobîndit prin lege, în limitele naturale ale legii. Căci iertarea reflecă supranaturalul în relațiile dintre oameni. Cel care iartă și celui căruia i se iartă sînt, prin iertare, în raporturi noi; judecata este aceeași, însă a intervenit ceva ca o radicală intervisiune, care transformă ura în iubire, ostilitatea în pace, înstrăinarea în prietenie. Cel care iartă „șterge cu buretele” trecutul: și întoarce spatele exigențelor justiției. Iertarea este răsturnarea pornirilor noastre răzbunătoare, discordante și distructive. Ea este creatoare, face dintr-o dată oameni noi, înnoindu-i. Tot ce a fost este ca și cînd n-ar mai fi, tot ce s-a făcut ca și cînd nu s-ar fi făcut.
– Iertînd, Dumnezeu a creat un om nou
Omul, cînd iartă, îl imită pe Dumnezeu. Cînd greșește sau cînd păcătuiește, slăbește, se degradează. Cînd iartă se înalță ca un înviat din morți. Forța infinită a iertării, imperativul ei supranatural, este infinit mai puternică decît forța faptei săvîrșite sub influența unei porniri întunecate. Păcatul nu durează. E totdeauna gol și sec. Iertarea însă este miraculoasa reparație a stricăciunilor produse de păcat. Iertarea mobilizează toate forțele supranaturale, tot ce e veșnic în om și-i deschide calea luminoasă spre eternitate.
