Despre gelozie și…despărțire

Otravă. „Sunt geloși care tac. Sunt geloși care explodează. Sunt, categoric, în favoarea primilor. Dacă viața ta e otrăvită, la ce bun s-o otrăvești și pe a partenerului?” Antidot. „Gelozia e cel mai bun antidot cunoscut împotriva iubirii. O ucide cu siguranță… la celălalt.” Exclusivitate. „Nu dorești să posezi o femeie, dorești să o posezi numai tu singur.” (Cesare Pavese). Dramă.”Te iubesc! Te ador! Ești totul pentru mine! Nu pot concepe viitorul fără tine! Dar nici… cu tine, pentru că eu nu am fost primul tău bărbat, pentru că altul te-a atins, te-a făcut să țipi de plăcere înaintea mea… Claude Anet vede în asemenea retro-incriminări forma cea mai gravă, cea mai „malignă” a geloziei. Cum am putea-o vindeca, depăși, transforma în opusul ei, în încredere și speranță? Pascal Ide, preotul francez citat mai devreme, este de părere că victoria iubirii – atât împotriva trecutului, cât și viitorului – constă în puterea, în știința de a păstra vii COMUNICAREA, IMAGINAȚIA ȘI IERTAREA, cele trei secrete eterne ale iubirii durabile. Trebuie ca mereu să „dublăm miza”, adică să iubim mai mult și să facem tot timpul mici acte de iubire…” (C. S.). Leac. ”În încântătorul său eseu consacrat iubirii, Liviu Antonesei găsește, în „inventarea trecutului”, antidotul, ”leacul” perfect pentru mântuirea trecutului „otrăvit” al iubitei. După ce observă, ca un fin „connaîsseur” al sufletului uman, ce este fratele meu de suflet (&de spirit), că „jocurile temporale” ale îndrăgostiților nu se opresc la ocupația predilectă a inventării scenariilor despre viitor, eseistul ieșean constată că la fel de multe resurse imaginative sunt consacrate re-scrierii trecutului, inventării unui trecut comun, dincolo de termenul întâlnirilor lor reale. Iubirea, ce ar putea fi definită ca o nesfârșită proiecție spre viitor, trebuie să își „inventeze” și un trecut echivalent cu dimensiunile sale. „Evenimentele dinaintea întâlnirilor reale – scrie, magistral, L.A. – devin semne prevestitoare ale acesteia. Între trăirile separate se găsesc punți de comunicare secrete, pe care doar imaginația debordantă a îndrăgostiților le-ar putea bănui. Se recapitulează gesturile de iubire adolescentine ca și cum s-ar fi petrecut împreună, deși întâlnirea reală s-a produs mult mai târziu, poate la maturitatea deplină. Nu se sfiesc să-i imite pe cei mult mai tineri, sărutându-se pe stradă, mângâindu-se în obscuritatea sălilor de cinema, alintându-se cu gesturi copilărești de o intensitate înduioșătoare. Tot ceea ce nu s-a putut petrece din considerente temporale se va petrece în cele din urmă(…) Nu e vorba despre vindecarea vreunor frustrări, ci de un preaplin al trăirilor căruia nu-i ajunge un timp limitat, cel prezent, pentru a se manifesta. Din acest motiv trebuie recuperat întreg timpul. Trăind astfel iubirea, nesesizând vreun sfârșit al acesteia, dispare și începutul, se accede la un fel de eternitate care este – ori, care nu este, de fapt, decât… n.a.! – un prezent dilatat infinit, dilatat tocmai prin intensitatea trăirii”. (C.S.). Despărțire. ” Ce se întâmplă, însă, cum putem „instrumenta” și supraviețui sfârșitului, rupturii? Cum poți răspunde unor reproșuri de felul „Ce fel de om poți să fii! Nu mă mai iubești! Am crezut în tine, m-am dăruit, am sacrificat totul. Până la tine eram o femeie cinstită, acum mi-e silă de mine…Iar tu mă părăsești.” Realist și nu neapărat cinic, francezul Claude Anet alătură libertatea de a nu mai iubi celei de a te îndrăgosti. Iubirea – notează el – nu e făcută să dureze veșnic, ca palida lumină ce pâlpâie pe altare, și pe care o întrețin niște bărbați care nu sunt bărbați. Iubirea nu e nimic dacă nu e violentă, excesivă, zbuciumată, dacă nu e orbitoare și rapidă, ca un bolid într-o noapte de vară, a cărui trecere, brusc, scoate din întuneric un întreg peisaj mirific spre a-l lăsa apoi să cadă iar în el…„Nu te mai iubesc…E adevărat. Nu sunt oare de plâns tot atât cât și tine? Frumusețea, iubirea ta mi se păreau, ieri, încă, neprețuite. Azi, te privesc fără emoție. În ochii mei ai murit. Crezi că nu simt prețul a ceea ce am pierdut?… Te-ai dăruit pentru că nu puteai rezista, nu mie, ci ție însăți, pornirii tainice, irezistibile, care te împingea în brațele mele…Plec… Unde mă duc? Nu știu. Voi găsi o femeie pe care s-o pot iubi cum te-am iubit pe tine?…Poate niciodată, poate peste un an, poate peste o lună…Până atunci, rămân singur, până în clipa când voi fremăta din nou întâlnind o femeie…o alta! Lângă ea, voi redeveni liber, fericit, încrezător: voi retrăi acele sublime ceasuri de fervoare pe care iubirea le cunoaște doar la începutul ei…Apoi ne vom despărți, pentru că, dăruindu-ne tot ce-și pot dărui niște ființe umane și limitate, bucurii și suferințe, nu ne mai rămâne nimic de trăit, de împărtășit în comun. Voi pleca iar, într-o zi ca aceasta, cu senzația, amară ca moartea, de suflet pustiu” Vânare (de vânt?). ”Cum să îl (o) condamni să iubească pe bărbatul (femeia) care a încetat să iubească? În virtutea cărui verdict? Pronunțat de care tribunal? Egoist este doar cel care vrea să continue cu orice preț o relație evident secată, epuizată…și nu cel ce vrea – are și curajul! – să rupă și să plece. Logica sentimentului amoros nu e de partea celui egoist și disperat: nu poate dăinui din milă ceea ce celălalt ar trebui să aibă exclusiv din iubire…Și el…curajosul… pleacă…Ce s-ar mai putea adăuga? Doar constatarea – excelent intuită de Liviu Antonesei – că eternitatea unei iubiri adevărate e rareori una efectivă, fizică….ci e una imaginată, promisă și chiar percepută ca atare, deoarece trăirea timpului are, în dragoste, alte măsuri decât cele marcate de ceasornic. Același subtil scriitor, L.A. citează un ilustrativ pasaj – scris, bag seamă, de o femeie deșteaptă – din M. Deon („Poneii sălbatici”): „Totul se revendică de la durată. Ia un bărbat într-o noapte, autorizează-l să facă orice vrea, să-și satisfacă cele mai joase instincte, lasă-l să creadă că te-a umilit, că a umilit toate femeile în patul tău. Însă, odată sosită dimineața, dă-l pe ușă afară, și atunci, sărmanul său orgoliu va căpăta o lovitură mortală. L-ai șters pur și simplu, el nu va mai exista. Nici pentru el însuși, nici pentru tine. Eu niciodată n-am făcut nimic altceva. Dar nu cu tine, iubitul meu unic: tu ești durata”. Sublinierea finală – cred eu – înlocuiește comentariile…” (C.S. –”Ecologia iubirii”).