Despre fumat – o abordare ortodoxă

Mulți creștini se întreabă de ce este considerat fumatul un păcat. Că doar nu-i pomenit în Biblie, spun aceștia, și pe bună dreptate, pentru că tutunul intră în Europa mult mai târziu, pe la anul 1500. Dar asta nu înseamnă că obiceiul fumatului n-ar fi dăunător vieții trupești (după cum se precizează pe pachete) și, implicit, vieții sufletești.
Patima cu pricina este una din cele mai răspândite printre tineri și din nefericire din ce în ce mai mulți nu o mai tratează ca patimă. E adevărat că, pe lângă problema dramatică a drogurilor, tutunul trece la prima vedere drept inofensiv. Dar a spune că sunt rele mai mari nu înseamnă că relele mai mici nu mai au consistența lor. Azi se spune mai mult ca oricând răului bine și binelui rău și asta-i cu adevărat grav.
De aceea găsesc că trebuie să lămurim în câteva cuvinte atitudinea creștină față de trup. El nu mai este tratat cu simțul răspunderii, auzim deseori spunându-se că doar sufletul contează… Sfânta Scriptură ne învață: Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preș! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 19-20).
Fumând, păcătuim în trupul nostru care este templul Duhului. Despre Biserică, învățăm că este trupul tainic al lui Hristos, care este și “capul” ei. Deducem de aici că atitudinea pe care o avem față de Biserica, privită ca instituție dar și ca locaș, ar trebui să o avem și față de trupul nostru, care nu e al nostru pentru că, mă repet, am fost cumpărați cu preț.
Și oare cine dintre cei ce-și îmbolnăvesc trupul fumând, ar fuma și-n sfântul locaș? E cazul ca omul contemporan să-și redefinească, acolo unde este necesar, atitudinea față de trup. El e împreună-lucrător cu sufletul la mântuire (de aici rostul ascezei trupești: abstinența, metaniile…) și apoi, transfigurat, împreună-moștenitor cu el al Împărăției veșnice.
– „Orice lucru înaintea căruia cineva nu se poate ruga netulburându-se, mai bine este să nu-l facă”
Creștinii cred și mărturisesc învierea morților, deci cum să disprețuim oare trupul cu care noi vom învia? Câțiva elevi îmi mărturiseau că au renunțat la patima fumatului după ce au auzit la o mănăstire o persoană demonizată strigând: “Nu vreau tămâie, vreau tutun…”. Dar mult mai bine este pentru noi să ascultăm de glasul preotului decât să plecam urechea la ce spun demonii prin nefericiții posedați. E nevoie de voință de fier și luptă acerbă pentru renunțarea la această patimă. Cine n-a avut patima tutunului nu cred că poate înțelege cu adevărat ce înseamnă să lupți să te lași. Din nefericita mea experiență personala pot confirma că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post (Matei 17, 21).
Marii părinți duhovnici contemporani canonisesc ca atare pe fumător, nu fac concesii. Au dragoste, milă și înțelegere față de creștin, dar nu și față de păcatele lui. Părintele Teofil Pârâian mărturisea că nu-l lasă pe fumător să se împărtășească și nici nu-l dezleagă de păcate, spunându-i de obicei: “Ne întâlnim când nu mai ești fumător!”. Pravila bisericească a arhimandritului Nicodim Sachelarie condamnă fumatul pe motiv că “nu ține de foame, nici de sete, nici de căldură, ci e un obicei murdar, ruinează sănătatea și se cheltuiesc banii munciți pe acest fum otrăvitor. Fumatul se canonisește, ca și jocul de noroc, cu caterisirea (pentru preot) și afurisirea pentru mirean”.
Întâlnim și la Cuviosul Siluan Athonitul o atitudine de respingere a fumatului. El povestește că în timpul unei călătorii cu trenul, un negustor îl îmbia cu o țigară. Îl refuză respectuos, însă acesta începe să facă apologia fumatului. Într-un sfârșit, Siluan s-a hotărât să zică: “Domnule, înainte de a fuma o țigară, rugați-vă, spuneți un Tatăl nostru”. La aceasta negustorul a răspuns: “A te ruga înainte de a fuma, parcă nu prea merge”. Răspunzând, Cuviosul Siluan făcu această observație: “Așadar, orice lucru înaintea căruia cineva nu se poate ruga netulburându-se, mai bine este să nu-l facă”. (Laurențiu Dumitru – octombrie 2005)