Despre fotbal, dacă-mi permiteți

N-aș vrea să pară că atentez la pâinea colegilor responsabili de rubricile de sport, dar îndrăznesc să abordez un subiect mai masculin, deși nu exclusiv. Mă pricep la fotbal atât cât spune vorba c-o face tot românul. Atât cât să mă uit la meciurile naționalei când participă la un campionat european sau mondial. Cu ani în urmă, știam mai multe, dar nu e vina mea că România n-a mai reușit calificarea la o competiție mai acătării de prea multă vreme. Fotbalistic poate că nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea, omenește însă, îmi pasă. Am crescut într-o familie în care fotbalul era important. Tatăl meu fusese fotbalist, iar duminicile erau dedicate cu precădere acestui subiect. Deși aveam vreo patru ani, îmi amintesc perfect când îl întrebam dimineața: azi unde mergi? La fotbal sau la meci? Mai târziu, când ajunsesem deja prin clasa a VI-a, m-a marcat meciul Steaua- Anderlecht și scorul de istorie de 3-0 de pe Ghencea. La ora de desen, la școală, ni s-a cerut să pictăm ceva la alegere. Nici mie nu-mi vine să cred, dar am făcut un gazon verde, cu omuleți în mișcare, reprezentând meciul Steaua – Anderlecht. Țin minte și acum că scorul de pe tabela pictată de mine era 1 – 0 pentru Steaua. Era doar un instantaneu din timpul partidei. Tot în 1986, mi s-a întipărit în minte strigătul lui Teoharie Coca Cosma: „Suntem finaliști! Am câștigat Cupa! Cupa Campionilor Europeni!” Steaua București umilise ditamai Barcelona la Sevilla, iar Duckadam devenea erou, spărgând recorduri. După ani și ani, în 1994, România a ajuns până în sferturi la Campionatul Mondial din Statele Unite. A fost singurul meu concediu la mare, petrecut cu prioritate pe terasele care aveau televizoare special pentru transmiterea campionatului. Cum să uiți capetele bălaie ale jucătorilor români care pierduseră pariul? Apoi, tot pe vremea când mă pricepeam mai bine la fotbal, se întâmpla adesea să merg și la meciurile Forestei pe stadion. Am fost chiar și-n deplasare o dată, la Bistrița. Am trăit, în direct și activ, celebrul meci Dinamo-Foresta încheiat cu 4-5 și parcă-l văd aievea pe Robert Niță care după 60 de minute de joc, când Foresta era condusă cu 4-0, înscria golul ce părea a fi unul de onoare. Ce a urmat, însă, scriu analele istoriei fotbalului și știe oricine. A trecut mult și de-atunci. Simt nevoia să adaug la amintirile mele, puține despre fotbal, unele noi. Sper. Meciul de luni, amicalul dintre România și Suedia, a adus mult râvnita revanșă la care visam de 24 de ani. Miza a fost una mai degrabă psihologică, ceea ce e important pentru că fotbalul nu e doar despre goluri, tehnică și antrenamente. Fotbalul e despre oameni și pasiune. Mă gândesc că victoria asta a stârnit ceva și deschide drumul unei noi generații de fotbaliști. Suedia ne-a oprit atunci, în Statele Unite. Poate că tot Suedia ne poate porni.