Un Raport al Institutului de Politici Publice (de orientare fățiș cotrocenistă) despre activitatea parlamentarilor, a dat presei de o anume culoare pretextul de a se năpusti din nou asupra Parlamentului.
Fătuce sărăcuț mobilate la domiciliu, dar și la inteligență, ziariștii famelici, în eternă căutare de stăpâni generoși la pungă, inși pe cât de otova, pe atât de fuduli, au înscenat un nou proces mediatic al principalei instituții a democrației postcomuniste.
Campania nu m-a surprins.
Din cel puțin două motive:
1) Se înscrie în sprijinirea mediatică a bătăliei președintelui cu Parlamentul, tipică în istorie tuturor personajelor cu ambiții autoritariste.
2) Dă jurnaliștilor posibilitatea de a trece drept curajoși fără a risca nimic.
Spre deosebire de Președinție, Guvern, Poliție și Administrația de bloc, Parlamentul poate fi criticat în deplină desfătare. Nu ți se va întâmpla nimic, deoarece fiind vorba de o instituție cu sute de membri, câtă vreme te referi la ea în general, nu tresare nimeni furios, gata să-ți răspundă.
Mult mai important, jumulirea Parlamentului nu e o noutate post-decembristă. S-a mai petrecut și între cele două războaie mondiale.
În volumul VI (1925-1926) din opera lui Ion Vinea, dau peste tableta ședința de luni a Camerei.
Citesc primele rânduri:
„Poate vibrațiile invizibile ale cupolei, încinse, în zinc, de peste așezământul Adunării, ori poate numai întrecerile guturale din ședința de ieri au lipsit de orice vlagă sfatul deputaților în după-amiaza somnolentă de iunie.
E zăduf. Alesul națiunii se simte mai bine la bufet decât în dezbateri. Grija sa de căpetenie e să-și improvizeze mai degrabă un evantai decât un discurs și să-și zvânte chelia sau ceafa cu o batistă. Din această mulțime toropită, pornesc totuși strigăte, interjecții, articulații neîntrerupte, o rumoare asurzitoare dar inexpresivă, asemenea behăitului intermitent al unei turme în trecere”.
Nu e propriu-zis un editorial. E mai degrabă o cronică parlamentară. Publicat în Adevărul din 30 iunie 1926, textul confirmă axioma lui Nimic nou sub soare. Cu aproape un deceniu în urmă, în democrația interbelică, realitatea parlamentară era ca și cea de azi. Așezată pe chiul, lehamite și behăit de turmă.
Nu diferă nici poziția jurnaliștilor fată de această realitate. Ca și acum, e o poziție critică.
Și cu toate acestea, în materie de presă e o deosebire. Mare cât un hău.
Deosebirea dintre mediocritate și talent.
Despre lâncezeala din Parlamentul scriu și imberbii de azi. Dar ce forță de impact are, prin comparație, scrisul gazetarului Vinea!
Între cele două momente de denunțare a Parlamentului există, totuși, o notă comună:
Ziariștii interbelici nu știau că va veni o vreme când locul Parlamentului îl va lua Marea Adunare Națională.
Și nici ziariștii de azi nu știu că s-ar putea să vină o vreme când locul Parlamentului să-l ia un fel de MAN.
