Despre credința puternică

Pe vremea domniei împăratului Tiberius, trăia în localitatea Oasis un călugăr cu viață aleasă după Dumnezeu, din Capadochia de neamul lui, cu numele Leon. Mulți oameni vorbeau despre faptele cele bune și minunate ale acestui călugăr și se foloseau de smerenia, de dragostea, de blândețea și de sărăcia lui pentru Hristos.
Acest călugăr minunat avea un cuvânt de taină și spunea la mulți: „Credeți-mă, fraților, că eu o să fiu împărat!” Oamenii îi răspundeau: „Părinte, din Capadochia nu a ieșit niciodată vreun împărat”. El însă le spunea mereu aceste cuvinte și nimeni nu înțelegea sensul lor.
Năvălind peste ținutul acela un popor barbar și sălbatic, care se chema Mazichi, a pustiit toată țara. Ajungând la Oasis, păgânii au omorât mulți preoți creștini și monahi și au luat în robie pe monahul Ioan, care era citeț în marea biserică din Constantinopole, pe monahul Mutatie Romanul și pe alt monah cu numele Teodor. Toți trei erau bătrâni și bolnavi. După ce i-au luat în robie, monahul Ioan a zis barbarilor care îl legaseră: „Dați-mi voie să merg la episcopul nostru, să vă dea pentru noi douăzeci și patru de monezi de argint”. Auzind aceasta, unul din barbari a dezlegat din lanțuri pe monahul Ioan și l-a lăsat liber să se ducă la episcop și să-i aducă monezile de argint spre răscumpărarea lor. Episcopul însă n-a putut să găsească decât opt monezi de argint.
Iertarea
Monahul a luat cele opt monezi și s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: „Ori îmi dați douăzeci și patru de monezi precum am vorbit, sau noi mergem mai departe cu cei robiți”. Oamenii văzând aceasta, au început a plânge și a se văita, că știau că la moarte îi duc pe cei robiți.
Atunci monahul Leon, de care am amintit la început, care zicea că are să fie împărat, a venit la barbari și le-a spus: „Luați aceste monezi de argint și vă rog luați-mă și pe mine în robie, că după cum vedeți sînt tare și sănătos și voi sluji ori unde mă veți duce, dar vă rog dați drumul acestor călugări, bătrâni și bolnavi, care nu vă pot fi de nici un folos”.
Auzind aceasta, barbarii, au luat cele opt monezi de argint și pe monahul Leon cel tânăr și au dat drumul celor doi monahi bătrâni și bolnavi. Monahul Leon a mers cu ei multă cale, iar ei l-au chinuit foarte mult cu foame, și așa a slăbit, nemaiputând merge după ei. Ei văzând că a slăbit tare, i-au tăiat capul. Și așa fericitul și sfântul monah, și-a pus sufletul său pentru dragostea și mila aproapelui.
La el s-a arătat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a împlinit Scriptura care zice: Mai mare dragoste decât aceasta nimenea nu poate avea, ca să-și pună cineva sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).
„Iubiți pe vrăjmașii voștri”
De abia atunci au înțeles ceilalți monahi și creștini, cuvintele monahului Leon, care le zicea cu taină că: „eu voi fi împărat…”. Și într-adevăr, a ajuns împărat, punându-și sufletul său pentru prietenii săi! Aceasta este cea mai înaltă măsură a iubirii creștine, adică să iertăm pe vrăjmași și să ne dăm viața pentru aproapele.
Oare câți dintre noi avem atâta dragoste să iertăm din inimă pe cei ce ne urăsc și ne fac rău? Câți dintre credincioșii noștri se mai jertfesc astăzi pentru mântuirea, pentru salvarea vieții și ajutorul oamenilor din spitale, a celor de aproape ai lor? Dimpotrivă, astăzi se întâlnesc peste tot certuri în familie, neînțelegeri între părinți și copii, ură și judecată între rude și vecini, dușmănie, invidie și neîmpăcare între creștini. De ce oare nu ne împăcăm frate cu frate, vecin cu vecin? Cum mai pot zice „Tatăl nostru” cei ce nu iartă pe frații și vrăjmașii lor? Cum putem împlini porunca lui Hristos, Care zice: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”, dacă noi nu ne cerem iertare nici de la părinții și binefăcătorii noștri și nu iertăm pe cei ce ne fac rău? Când spunem cuvintele din Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, singuri ne cerem osândă dacă nu iertăm pe cei care ne-au supărat. Să ne împăcăm deci unii cu alții și să iertăm din inimă pe vrăjmașii noștri dacă vrem să ne mântuim. Să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă și ne urăsc și să nu ne răzbunăm, pe cei ce ne fac rău. Să ne bucurăm când suntem defăimați și osândiți pe nedrept, că numai așa ne putem smeri mai mult și vom reuși să fim următori ai lui Hristos. Altfel, Mântuitorul nu primește nici rugăciunea noastră, nici darurile aduse la Sfântul Altar, nici postul și milostenia noastră, nu primește în rai pe cei ce mor în ură și dușmănie.
Fericiți sînt cei ce trăiesc în pace cu toți oamenii și care nu au nici un dușman, afară de diavolul! Fericiți sînt creștinii ce trăiesc în desăvârșită dragoste unii cu alții!
Să rugăm pe Dumnezeul dragostei și al milei să ne împace în Hristos pe toți și să ne învrednicească Împărăției Cerești, care este împărăția iubirii veșnice. Amin. (Părintele Cleopa)