Credința cea mare și stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, știutorul inimilor omenești (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în fața poporului credința cea mare a femeii cananeence. O, înțelepciune fără de margini a Mântuitorului! O, adâncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgână, necăjită și străină tocmai din Fenicia Siriei – după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu – și îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).
Nu știa cine este Hristos. Auzise și ea de la alți credincioși iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul și proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel și credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă și cu dânsa. Această femeie străină de poporul ales, văzând mulțimea ce urma pe Mântuitorul, nu îndrăznește să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuiește de diavol! (Matei 15, 22).
„Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești”
Trei gânduri mari stăpâneau mintea și inima ei. Întâi, credința tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gânduri le-a scos la lumină din inima sa, când a zis: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22). Apoi, cerând milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuiește de diavolul! Adică: „Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești. Aceasta este durerea inimii mele și pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea și să izgonești duhul cel rău din ea, care o chinuiește cumplit”.
Auzind și ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că și pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mântuitorul nu i-a răspuns un cuvânt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea și de fiica ei? Oare n-a venit El să caute și să mântuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame și nu răspundea nici un cuvânt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite și străine, adică credința ei statornică și mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mântuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea și L-au rugat pe Domnul, zicând: Slobozește-o, că strigă în urma noastră…
„Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor(Matei 15, 27).
Dar Mântuitorul, ca și când n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei și nici rugămințile sfinților Săi ucenici, răspunde negativ, zicând: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mântuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduiește de mila Lui, ci vine și se închină cu și mai mare smerenie înaintea Mântuitorului, zicând: Doamne, ajută-mă! (Matei 15, 25). Adică: „Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila și puterea Ta fără de margini mi-am pus și cred că vei face milă și cu mine, cea străină și nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu știi cu adevărat durerile inimii mele!”
Dar și după această stăruință din inimă, biata femeie este respinsă de Mântuitorul care zice: „Nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca la câini” (Matei 15, 26). Prin câini înțelegem aici pe păgâni, pentru viața lor necurată și pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numește fiii lui Avraam. Pâinea înseamnă facerile de bine făcute de Mântuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rândul câinilor? Oare se supără? Oare hulește? Oare se deznădăjduiește de mila și de ajutorul ce-l așteaptă de la Preabunul nostru Mântuitor? Nu, nicidecum. Ci se smerește foarte în inima sa și se socotește cu adevărat în rândul câinilor, având în continuare nădejdea unui câine către stăpânul său, că până la urmă îi va arunca și ei o firimitură de pâine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăznește a zice către Mântuitorul: Da, Doamne (adică sînt câine),dar și câinii mănâncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpânilor lor (Matei 15, 27).
O, femeie, mare este credința ta!
Vedeți, fraților, credința cea tare și fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeți smerenia inimii ei? Este alungată ca un câine, dar nu se deznădăjduiește de cererea ei și crede cu mare tărie, că până la urmă va căpăta o fărâmitură din pâinea îndurărilor lui Dumnezeu și Stăpânului ei. Vedeți că smerenia și credința acestei femei păgâne este mai mare decât a multor creștini din zilele noastre. Care dintre credincioșii noștri se mai roagă lui Dumnezeu cu credința, cu smerenia și cu stăruința acestei femei cananeence? Nu se supără, văzându-se asemănată cu câinele, și așteaptă să fie miluită, măcar ca un câine. Iar Preamilostivul nostru Mântuitor, văzând smerenia și credința ei cea mare și statornică, ca un Atotștiutor al inimilor, văzând inima ei de mamă îndurerată pentru suferința fiicei sale, văzând că acest suflet necăjit nu și-a pierdut credința și nădejdea în mila Lui, îi răspunde: O, femeie, mare este credința ta! Facă-se ție precum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15, 28).
Ați auzit de minunile credinței celei tari și statornice ale femeii cananeence? Ați văzut că mila și îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credința mamei sale, iar credința ei cea statornică și stăruitoare a lăudat-o, zicând: O, femeie, mare este credința ta!
(Părintele Cleopa)
