Despre credința cea mare și statornică

Credința cea mare și stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, știutorul inimilor omenești (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în fața poporului credința cea mare a femeii cananeence. O, înțelepciune fără de margini a Mântuitorului! O, adâncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgână, necăjită și străină tocmai din Fenicia Siriei – după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu – și îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).
Nu știa cine este Hristos. Auzise și ea de la alți credincioși iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul și proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel și credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă și cu dânsa. Această femeie străină de poporul ales, văzând mulțimea ce urma pe Mântuitorul, nu îndrăznește să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuiește de diavol! (Matei 15, 22).
Trei gânduri mari stăpâneau mintea și inima ei. Întâi, credința tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gânduri le-a scos la lumină din inima sa, când a zis: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22). Apoi, cerând milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuiește de diavolul! Adică: „Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești. Aceasta este durerea inimii mele și pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea și să izgonești duhul cel rău din ea, care o chinuiește cumplit”.
„Doamne, nu mă lăsa…!”
Auzind și ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că și pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mântuitorul nu i-a răspuns un cuvânt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea și de fiica ei? Oare n-a venit El să caute și să mântuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame și nu răspundea nici un cuvânt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite și străine, adică credința ei statornică și mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mântuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea și L-au rugat pe Domnul, zicând: Slobozește-o, că strigă în urma noastră…
Dar Mântuitorul, ca și când n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei și nici rugămințile sfinților Săi ucenici, răspunde negativ, zicând: Nu sînt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mântuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduiește de mila Lui, ci vine și se închină cu și mai mare smerenie înaintea Mântuitorului, zicând: Doamne, ajută-mă! (Matei 15, 25). Adică: „Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila și puterea Ta fără de margini mi-am pus și cred că vei face milă și cu mine, cea străină și nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu știi cu adevărat durerile inimii mele!”
Dar și după această stăruință din inimă, biata femeie este respinsă de Mântuitorul care zice: „Nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca la câini” (Matei 15, 26). Prin câini înțelegem aici pe păgâni, pentru viața lor necurată și pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numește fiii lui Avraam. Pâinea înseamnă facerile de bine făcute de Mântuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rândul câinilor? Oare se supără? Oare hulește? Oare se deznădăjduiește de mila și de ajutorul ce-l așteaptă de la Preabunul nostru Mântuitor? Nu, nicidecum. Ci se smerește foarte în inima sa și se socotește cu adevărat în rândul câinilor, având în continuare nădejdea unui câine către stăpânul său, că până la urmă îi va arunca și ei o fărâmitură de pâine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăznește a zice către Mântuitorul: Da, Doamne (adică sînt câine), dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor (Matei 15, 27).
„Credința vine prin auz, iar auzul din cuvântul lui Dumnezeu”
Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credință atât de mare și statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mântuitorul, deoarece nici o revelație nu a avut, nici Sfânta Scriptură nu o citise spre a fi învățat credința cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credința în Dumnezeu prin auz. Că deși nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfânta Scriptură nu o cunoștea, dar auzind ea de la mulți oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea și mântuirea oamenilor și că va face milă și cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.
Apostolul Pavel ne-a învățat, zicând: Credința vine prin auz, iar auzul din cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10, 17).
Iată cît de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă și a crezut cu tărie în inima sa, și prin credința ei cea mare și statornică a dobândit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mântuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintâi, și apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credința ei cea mare și statornică.
Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost și aceasta ca să arate evreilor câtă credință stăruitoare are o femeie păgână și câtă împietrire și necredință aveau cărturarii, arhiereii și fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).
(Părintele Cleopa)