Despre Comisia de la Cotroceni

Demisia lui Tudor Chiuariu, survenită după ultimaturile lui Traian Băsescu, a readus în discuție un moment recent, care n-a fost limpezit, deoarece a primit interpretări paranoic partizane: Decizia Curții Constituționale privind Comisia de la Cotroceni.
Luată în 27 noiembrie 2007, Decizia a venit în urma sesizării făcute la Curtea Constituțională de Avocatul Poporului față de Ordonanța de Urgență prin care Comisia urma să fie alcătuită din judecători.
Avocatul Poporului e, la ora actuală, una dintre instituțiile cele mai inutile ale statului de drept. Persoana care ocupă această funcție nu întâmplător a tresărit din mediocritatea în care moțăie. Ca orice fost al regimului PSD, domnia sa a găsit de cuviință să dovedească loialitate față de noul regim.
Controversata Comisie de la Cotroceni ține de o prerogativă constituțională a președintelui României, formulată în articolul 109, aliniatul 2 din Legea fundamentală:
„Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.”.
Făuritorii Constituției din 1991, din care Constituția revizuită a păstrat articolul respectiv, dându-i alt număr, au socotit că statul de drept trebuie să descurajeze hărțuirea foștilor și actualilor demnitari prin anchete penale declanșate din te miri ce.
De aceea, s-a introdus, drept filtru, aprobarea Parlamentului sau a Președintelui. Nici unul dintre cei care au trudit la Constituție nu s-a gândit că într-o zi va ajunge la Cotroceni un cetățean care, în loc de factor descurajant, se va constitui în factor încurajant al hărțuirii foștilor și actualilor miniștri.
La fel de adevărat însă e că aceiași făuritori n-au luat în calcul posibilitatea ca Parchetul General și DNA să se adreseze doar Președintelui, văzut ca un Vătaf de procurori, când Constituția le dă șansa unei solicitări trimise Parlamentului.
Aliniatul 3 al articolului 108 (în vechea Constituție) prevedea:
„Cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”.
Adoptată abia în 1999, Legea responsabilității ministeriale stipula înființarea unei Comisii speciale la Cotroceni pentru analiza sesizărilor privind începerea urmăririi penale.
Luând în discuție Ordonanța de Urgentă, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale nu numai prevederile din Ordonanța de urgență, dar și articolele din Legea din 1999 care prevedeau înființarea Comisiei. În argumentarea difuzată în 5 decembrie 2007, Curtea arată că existenta unei astfel de Comisii îngrădește dreptul constituțional al președintelui de a decide începerea sau neînceperea urmăririi penale a unui fost sau actual ministru. Aparent, existența acestei Comisii îl stânjenea pe președinte și, cu toate acestea, nici Emil Constantinescu, nici Ion Iliescu, nici Traian Băsescu n-au încercat să modifice Legea, deși dețineau majoritatea parlamentară la un moment dat.
Explicația e simplă.
Comisia specială convenea de minune președinților, inclusiv lui Traian Băsescu. Deși decidea cum voia șeful Statului, ea se constituia, totuși, cel puțin pentru opinia publică, într-un paravan care-l salva pe respectivul de acuzația de arbitrar.
Desființând Comisia, Curtea Constituțională l-a lăsat pe Traian Băsescu singur față-n fată cu decizia de a aproba urmărirea penală în cazul unor foști sau actuali demnitari văzuți ca adversari ai domniei sale.
Contrar a ce s-a scris în presă, Curtea Constituțională l-a lovit pe președinte și nu pe premier.