Centrul pentru Studii de Teologie Aplicată, din cadrul Mitropoliei Olteniei, a considerat că este necesar să răspundă solicitărilor venite din rândul opiniei publice cu privire la tulburarea provocată de cartea și filmul „Codul lui Da Vinci”, în dorința de a îndepărta confuzia și speculația arbitrară la adresa învățăturii Bisericii noastre și adevărului istoric.
Subliniem că astfel, nu dorim să dăm satisfacție celor care, cu dibăcie, au promovat în scopuri financiare acest „trend” – „Codul lui Da Vinci” (cartea și filmul) – uzând de mijloace blasfemiatoare la adresa persoanei Mântuitorului Iisus Hristos și a credinței creștine, în genere, știut fiind faptul că acești promotori au încercat să declanșeze polemici, căutând să stârnească o cât mai agresivă reacție a bisericilor creștine de toate confesiunile, având ca finalitate a trezi și păstra interesul publicului pentru un așa-zis „fruct oprit” de către Biserică format din teoriile fanteziste pe care le lansează Dan Brown în cartea „Codul lui Da Vinci”.
După ce ieri v-am prezentat întrebările și răspunsurile primelor șapte din cele 12 întrebări privind „Codul lui Da Vinci”, astăzi continuăm cu celelalte cinci – venite din mediul presei locale craiovene, deoarece aceste întrebări exprimă foarte bine confuzia creată cu privire la persoana și învățătura Domnului nostru Iisus Hristos în cartea „Codul lui Da Vinci” și ne oferă posibilitatea să fim cât mai aproape de o percepere obiectivă a confuziei iscate în încercarea noastră de a aduce lămuririle care se impun din perspectiva respectului față de adevărul istoric și adevărurile de credință.
Întrebarea nr. 8:
Este posibil ca Evanghelia după Iuda, precum și restul evangheliilor pierdute, să fie la fel de reale ca și cele patru evanghelii care sunt acum în componența Noului Testament?
Răspuns:
Biserica a reținut încă de la început, adică din veacul apostolic, numai patru evanghelii și restul cărților Noului Testament – în total 27 de cărți – după criterii bine stabilite și logice: 1.Criteriul apostolicității – adică să vină direct de la Apostolii Domnului sau ucenici ai acestora, deci de la martori oculari ai faptelor Domnului pe care le relatează. Din cele 27 de cărți ale Noului Testament, 22 sunt direct apostolice și 5 sunt indirect apostolice. 2.Criteriul inspirației divine – adică să fie scrise sub înrâurirea Duhului Sfânt, având deci o dublă autoritate divină și umană. 3.Criteriul unanimei cinstiri – adică să fie cinstite și folosite în toate comunitățile creștine ale Bisericii primare.
Celelalte evabghelii și scrieri apocrife nu au fost prohibite de Biserică, doar că în Biserică au fost folosite cărțile cuprinse în Canonul biblic, adică acea colecție de cărți sacre care, alături de cărțile Vechiului Testament, îndeplineau criteriile enumerate mai sus.
Canonul biblic nu a fost definit de Constantin cel Mare, așa cum eronat se afirmă în cartea „Codul lui Da Vinci”. Stabilirea canonului biblic reprezintă un proces de lungă durată, în care libertatea credinței oamenilor în Hristos a lucrat împreună cu Duhul Sfânt, proces început încă din veacul apostolic, din momentul scrierii cărților cuprinse în canonul biblic, cărți folosite permanent la adunările de cult creștine, dar și de Părinții și scriitorii bisericești din primele veacuri de creștinism. Biserica și-a exprimat apoi poziția oficială față de extensiunea acestei colecții, prin sinoade locale și ecumenice, constituind treptat canonul biblic, în temeiul celor trei criterii amintite, prin hotărârile adoptate în sinoade de către reprezentanții tuturor comunităților creștine din acele timpuri.
Evanghelia după Iuda este un document originar din secolele II-III, o traducere în limba coptă a unui text din limba greacă. Analiza conținutului demonstrează că Evanghelia după Iuda aparține mișcării gnosticilor – un sistem de gândire care se inspiră din filosofia antică, din cabala iudaică, din orfism și alte curente religioase ale vremii. Despre Evanghelia după Iuda se poate spune că un singur lucru este real – acela că a fost scrisă în perioada creștinismului primar, conținutul său fiind doar o prezentare fantezistă și denaturată a rolului și faptei de trădare a lui Iuda Iscarioteanul. Evanghelia după Iuda este un document apocrif care cuprinde elemente gnostice clasice, cunoscute – materia este opera unui demiurg, separat de Dumnezeu, materia este rea în sine și trebuie distrusă, trupul este închisoarea sufletului etc. – idei care nu se regăsesc sub nici o formă în învățătura pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul.
Întrebările nr. 9 și 10:
Mesajul care străbate din Evanghelia după Iuda se referă strict la relația dintre Iisus și discipolul Iuda. Astfel, Iuda este prezentat nu ca un trădător, ci ca un salvator. Mai exact, Iuda ar fi singurul dintre discipoli care a înțeles mesajul lui Iisus și și-a asumat rolul de trădător, pentru a duce la bun sfârșit pofeția. Dacă s-ar dovedi reală, ar schimba cu ceva Evanghelia după Iuda, Biserica așa cum o știm acum?
Este posibil ca Iuda să nu fi fost un trădător, așa cum ne-a fost prezentat vreme de 2000 de ani, ci mai degrabă un salvator?
Răspuns:
Evanghelia după Iuda exprimă o evidentă atitudine polemică, specific gnostică, la adresa creștinismului apostolic, Scripturile fiind mereu interpretate în „cheie inversă”, gnosticii manifestând un interes foarte mare pentru personaje care în Sfânta Scriptură sunt menționate fie doar ăn treacăt, fie ca având un rol negativ, precum Cain, Set, Sodomiții, Iuda etc.
Evanghelia după Iuda este de fapt o sinteză a unor teme gnostice specifice: mântuirea depinde de cunoașterea misterelor, negarea firii umane a lui Hristos, respingerea autorității Bisericii, nerecunoașterea Sfintei Tradiții etc. Gnosticii învățau că materia este rea în sine și trebuie distrusă, că trupul este o închisoare a sufletului, de unde și teoria că Iuda l-ar fi ajutat pe Mântuitorul să se „elibereze” din această închisoare, ducându-l la moarte.
Iuda nu a ajutat cu nimic la împlinirea profețiilor privitoare la Patimile lui Mesia, cel mult a grăbit prinderea Mântuitorului, deja hotărâtă de către Sinedriu, conducerea Templului evreiesc. Profeția înseamnă o vestire de mai înainte, însă nu în sensul de predestinație. Preștiința lui Dumnezeu nu înseamnă predestinație absolută, hotărâre implacabilă. Iona, de exemplu, este trimis să vestească ninivitenilor pedeapsa iminentă din partea lui Dumnezeu, pentru păcatele lor. Aceștia se pocăiesc și Dumnezeu amână pedepsirea lor. Profeția nu este, deci, destin implacabil. Iuda lucrează din proprie inițiativă și în deplină libertate, nu este un instrument al predestinației. Trădarea lui Iuda este un act făptuit în deplină libertate, nu o predestinare, ci o alegere liberă pe care o face Iuda între a sluji pe Iisus-Dumnezeu ori a-L trăda, alegere identică cu aceea pe care reprezentanții evreilor, mulțimea adunată în fața lui Pilat din Pont au făcut-o între Hristos, pe care L-au dat spre răstignire și Baraba, hoțul pe care l-au cerut a fi liber.
Întrebarea nr.11:
Un argument adus de susținătorii Evangheliei după Iuda spun că astfel se explică și gestul lui Cain de a-și omorî fratele care, la fel ca și Iuda, nu au fost niște simpli păcătoși ci, dimpotrivă, niște oameni care au înfăptuit dorința Domnului. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar dovedi că cei doi, Iuda și Cain, au fost personaje cheie în planul lui Dumnezeu de a salva lumea?
Răspuns:
Cain și Abel nu au nici o legătură cu problema Evangheliei după Iuda. Este o analogie cel puțin stranie și nepotrivită. Cum adică, să-ți omori fratele și să fii personaj cheie în planul lui Dumnezeu? Acceptând că, prin absurd, s-ar confirma o asemenea teorie, ar însemna că omul nu este liber, ci supus unui destin implacabil pe care trebuie doar să-l înțeleagă și să i se supună, așa cum ar fi cazul lui cain sau Iuda. Lipsit de libertate, omul nu ar mai fi responsabil pentru faptele sale, fără responsabilitate nu ar mai exista bine și rău, iar crimele nu ar
mai fi crime, deci s-ar ajunge la o situație absurdă.
Gnosticismul unde își are originea Evanghelia după Iuda, operează cu idei precum predestinare și fatalism, idei care nu provin din mediul creștin ori din cel iudaic, ci din lumea păgână.
Omul ebraic – Iuda era evreu – nu gândea nici în termeni fataliști și nici în cei ai predestinării, astfel de elemente ideologice fiind prezente doar în gândirea elenistică a vremii. Pentru spiritualitatea ebraică atât Cain, cât și Iuda nu ar fi putu niciodată fi receptați ca „salvatori”, ci doar ca niște „reshaim”-i, adică inși ai fărădelegii.
Întrebarea nr.12:
Se știe că, încă din vremea împăraților romani, atunci creștinismul era abia la începuturi, numeroase manuscrise și documente importante au fost ținute ascunse de ochii credincioșilor pentru că nu se potriveau în contextele de atunci. Se poate spune că miliardele de credincioși de pe întreaga planetă au fost „păcăliți” de către Biserică, pentru că li s-a prezentat doar o mică parte din adevărurile legate de Iisus , religie și Dumnezeu?
Răspuns:
Se știe greșit. Sfânta Scriptură a vechiului Testament era bine cunoscută lumii antice greco-romane (Septuaginta), iar Noul Testament este deseori citat, începând cu sec.II în lucrările apologeților adresate împăraților și filosofilor păgâni. Biserica nu a ținut manuscrise și documente importante ascunse de ochii credincioșilor. În contextul vremurilor de atunci, puțini oameni știau carte și încă mai puțini ajungeau să cerceteze Scripturile și documentele Bisericii în biblioteci, mai ales că acestea erau scrise în limba latină ori în greaca veche. Traducerea Sfintei Scripturi în limbile naționale a înlesnit în cele din urmă, accesul poporului credincios la cunoașterea și înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.
Dan Brown afirmă în cartea sa că unele dintre Evangheliile pe care Împăratul Constantin cel Mare ar fi încercat să le distrugă – afirmație absolut lipsită de vreun temei istoric – ar fi supraviețuit. De fapt, Dan Brown se referă la Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite începând cu anul 1947. Aceste manuscrise nu cuprind cărți ale Noului Testament, ele aparținând unei grupări iudaice, o comunitate cvasimonastică, numită gruparea esenienilor, care a reușit în vâltoarea războiului cu romanii (66-70) să-și ascundă biblioteca în grotele de lângă Marea Moartă.
Manuscrisele de la Marea Moartă cuprind însă cărți din Vechiul Testament, comentarii la aceste cărți și alte cărți privind disciplina comunității eseniene. Nici unul dintre aceste manuscrise nu cuprinde cărți ale Noului Testament ori Evanghelii.
Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna adevărul de credință în fața oamenilor, la lumină și nu în ascuns și nu a constituit vreodată „arhive secrete”, ci a slujit pe Dumnezeu și pe oameni după Cuvântul Mântuitorului: „Să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină și de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor și parte cu cei ce s-au sfințit, prin credința în Mine” (Faptele Sfinților Apostoli XXVI, 18) (CENTRUL PENTRU STUDII DE TEOLOGIE APLICATĂ AL MITROPOLIEI OLTENIEI)
