Îmi permit să afirm de la început că noi – românii – avem, din fericire, ca trăsături dominante echilibrul (sau măsura, derivând din morala noastră creștin-ortodoxă) și luciditatea (sau oroarea de neclaritate, dublată de dorința de a ști adevărul până la capăt). Că nu toți suntem așa, asta e o altă problemă de discutat.
„România are o harismă aparte”
După cum remarca Mircea Eliade, românii au o spiritualitate proprie remarcabilă, iar dacă am parcurs sau vom parcurge marile opere ale culturii și spiritualității noastre, vom considera îndreptățite următoarele aprecieri ale păr. arhim. Ioanichie Bălan:
„România are o harismă aparte, poate unică. Știți dumneavoastră că nu este o altă țară creștină cu atâtea mănăstiri ca România?! Știți că nu este vreo altă țară cu o atât de strânsă legătură între sate și mănăstiri?! […] Deci să pornim de aici, de la ce avem bun deocamdată; să valorificăm ce avem noi mai bun, însușirile noastre spirituale. Lumea de la noi este foarte înclinată spre religie. Poporul nostru este foarte așezat; nu l-a stricat (de tot – n.a.) comunismul, nu l-a stricat ateismul. Suntem câteva țări ortodoxe care păstrăm cu sfințenie, cu mari sacrificii credința apostolică așa cum ne spune și numele: Ortodoxia = credința dreaptă […] Nu întâmplător România este pusă aici unde e pusă. Carpații formează o catedrală unică în lume, iar România este țara Carpaților. Nu întâmplător este pusă între niște popoare antagonice, care se resping pe undeva unele pe altele. România are un extraordinar rol de polarizare, de limpezire a lucrurilor, de pacificare. […] Așadar, luați ce-i bun de la toți și nu uitați că Dumnezeu a pus țara aceasta, ca un arbitru, ca un spațiu de echilibrare (de unde și echilibrul sufletesc al românilor – n.a.) a tuturor lucrurilor rele din Europa, fie native fie împrumutate. România este o țară de echilibru. Ea a contat și contează foarte mult în Balcani și chiar în centrul Europei, și nu întâmplător.”
De aceea sunt convins pe deplin că specificul nostru național este echilibrul și întreaga noastră istorie confirmă pe deplin acest adevăr, pentru că orice formă de extremism (cum a fost cel de stânga, comunist și adus odată cu tancurile sovietice) nu a avut aderență în rândul românilor. În 1944, deși mișcarea comunistă s-a născut la noi, la câțiva ani după revoluția din 1917, existau doar circa 800 de membri în toată țara!…
Echilibrul
Dacă Emil Cioran sublinia ideea că echilibrul nostru provenea dintr-o resemnare condamnabilă, eu cred mai degrabă că această trăsătură care ne face cinste, este de fapt nativă și are o anumită legătură cu istoria noastră, cu poziția noastră geografică și chiar cu relieful variat și superb (cum remarca și criticul Theodor Codreanu). Însă influența cea mai mare a avut-o religia noastră ortodoxă, centrată pe iubirea aproapelui și pe cumpătarea vieții noastre (simț al măsurii și semn al înțelepciunii). În acest sens, marele teolog român – Dumitru Stăniloae – preciza:
„Noi nu suntem nici unilateral raționaliști ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influențat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice și africane de un panteism și mai total prin religiile lor impersonaliste, ci unim luciditatea rațională a latinității personaliste cu sentimentul de taină, prezentă în toate și care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unității de comuniune pe care îl trăim. […] Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenței. Lipsa de echilibru, purtând existența din extremă în extremă, e păgubitoare acesteia, manifestările neechilibrate sunt bolnăvicioase și producătoare de dezordine sau de boală sufletească. […] Când o pornire unilaterală ia stăpânire asupra lui, aceasta se numește patimă. Iar omul respectiv a devenit pătimaș, adică a slăbit în calitatea lui de subiect suveran peste actele sale .”
Umorul de calitate
Luând în considerare toate acestea, putem constata că filosofia noastră de viață, spiritualitatea și cultura română, constituie o sinteză monumentală a altor culturi și pot reprezenta o adevărată punte de legătură între Occident și Orient. Însăși filosofia lui Eminescu (cel care reprezintă în opinia d-lui Theodor Codreanu arheul românesc și geniul creator al poporului român) este un exemplu în acest sens. Prin urmare, cred că misiunea istorică a României este tocmai aceea de a concilia Vestul cu Estul în plan spiritual, datorită zestrei primite de la înaintașii noștri, care au ținut să ne lase o moștenire de valoare și durabilă.
Aș mai adăuga în treacăt și alte calități ale românului: inteligența nativă, capacitatea lui de adaptare la diverse situații, omenia sa proverbială, spiritul său deschis și comunicativ, toleranța față de alte etnii, umorul său de „calitate”. Apoi, aproape toți românii sunt creștini ortodocși. Părintele Dumitru Stăniloae și nu puțini alți oameni de cultură, au remarcat legătura intrinsecă dintre psihologia poporului român și spiritualitatea lui profund creștină și ortodoxă. Nu o singură dată s-a spus, de pildă, că noi ne-am născut ca popor creștin și ortodox. Prin urmare, rădăcinile noastre istorice datorează mult ortodoxiei, pe care unul dintre apostolii creștinismului – Sfântul Apostol Andrei (Ocrotitorul României) i-a pus primele temelii durabile pe acest pământ binecuvântat.
Pasivitatea românilor
Dar tot din iubire pentru țara natală și oamenii săi, va trebui să menționez și defectele noastre mai importante: invidia față de alții și pasivitatea față de tot ce se întâmplă în jur. Din primul cred că derivă chiar discordia românilor sau «blestemul tracic». Să ne amintim că însăși Miorița, cea mai de seamă baladă românească, cu cele circa 300 de variante de circulație, are un subiect tragic: uciderea păstorului moldovean din invidie. Cât privește resemnarea lui în fața destinului, de care s-a tot pomenit, eu cred mai degrabă că se face o confuzie. Cuvintele sale: „de va fi să mor” ar trebui interpretate în sensul, că el se supune oricum voinței lui Dumnezeu și nu îi este teamă de moarte. El nu este resemnat și nu renunță la luptă, ca orice creștin adevărat. Pasivitatea românului de astăzi se datorează în fapt celor 50 de ani de comunism, care și-au pus o puternică amprentă asupra voinței sale. Apoi, i s-a inoculat și i se inoculează și astăzi, de către mass-media actuală, această indiferență și convingerea că el nu poate face nimic, pentru a schimba ceva.
Defectele de mai sus le întâlnim la mulți români, chiar și peste hotare (mai ales când renunță la atributul său de român, la limba sa, de care îi este rușine…). Ele pot fi depășite sau atenuate printr-o credință puternică în valorile creștine și prin iubirea lui Dumnezeu. Avem nevoie de unitate și nu pot să nu-mi aduc aminte de ceea ce mărturisea un preot, și anume că „valorile materiale ne dezbină, în timp ce valorile spirituale ne unesc”. De altfel, creștinismul adevărat înfierează asemenea defecte precum invidia și inerția sau lipsa faptelor creștinești și recomandă mereu lupta împotriva patimilor proprii sau colective, spre slava lui Dumnezeu.
Mai trebuie să descoperim și alte defecte, pe care avem datoria să le excludem din viața noastră: simțul atrofiat al libertății și conștiinței (inoculat de comunism); respingerea ideii de sacrificiu în beneficiul comunității; autodenigrarea devenită sport național; inconsecvența în tot ceea ce facem ori gândim; neseriozitatea în lucruri importante; predispoziția de imitare și cosmopolitism; iar lista poate continua.
„O, timpuri! O, moravuri!”
Avem de asemenea obligația de a nu ne pierde nădejdea sau optimismul. Credința în Dumnezeu și contactul cu istoria înaintașilor au darul să mențină această încredere. E necesar prin urmare, să ne împrospătăm amintirea, din când în când, cu marile pilde ale unor cunoscuți patrioți români. Să ne aducem aminte de agonia lui Eminescu, care fiind viu și sănătos a fost ținut departe de presă și chiar întreținut de dușmanii săi cinici (francmasoni), între anii 1883-1889. Dacă ei l-ar fi ucis repede, cum s-a intenționat la început, prin otrăvirea lui, Eminescu ar fi ajuns un erou național. Dar, prin denigrarea și anihilarea lui, treptată și sadică, s-a evitat acest lucru, întreținându-se mitul nebuniei lui vreme de multe decenii.
Ba chiar am putea să ne aducem aminte de un alt strigăt de protest, cel al lui Cicero, vestitul orator și filosof roman, care îngrozit de complicitățile care au făcut posibilă o conjurație politică ca aceea pusă la cale de Catilina, împotriva senatului roman, sau care altădată referindu-se la lăcomia pretorului Siciliei (Verres), care a jefuit monumentele de podoabele lor prețioase, a răbufnit în exclamația: „O, TEMPORA! O, MORES!” (O, timpuri! O, moravuri!).
Cineva, declara cândva răspicat astfel: „…cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu și neamul său, nu va fi învins niciodată”. Și istoria i-a dat dreptate. Lupta în slujba unei cauze nobile și drepte, cum este cea a interesului național, este binevenită oricând și este cerută mai ales astăzi de noua teribilă încercare și provocare a globalizării.
Să învățăm să fim mai buni
Aș vrea să pot transmite și un mesaj de încredere în viitor tinerilor, celor care perspectivele actuale nu le surâd deloc, exprimat în câteva versuri simple și înălțătoare în același timp, dintr-un șlagăr românesc:
„Să-nvățăm să fim mai buni, mai curați;
Să-nvățăm să fim mai tari, mai bărbați;
Să-nvățăm să luăm din viață ce-i bun și-adevărat;
Să-nvățăm alături să fim;
Să-nvățăm mai mult să iubim;
Și o speranță lumii noi să-i dăruim…” Iar celor mai vârstnici, aș vrea să le reîmprospătez memoria cu doar câteva, dar poate cele mai impresionante versuri, scrise la noi și transpuse magistral în limbajul cântecului de trubadurul durerilor și aspirațiilor noastre, dl. Tudor Gheorghe:
„ACOLO ESTE ȚARA MEA
ȘI NEAMUL MEU CEL ROMÂNESC.
ACOLO EU SĂ MOR AȘ VREA,
ACOLO VREAU EU SĂ TRĂIESC…”
(Autor: Radu IACOBOAIE)