Despre călătorie în cheie creștină

E mare forfotă astăzi pe mapamond. Se circulă imens și intens în toate direcțiile. Pe marile aeroporturi avioanele aterizează și decolează la câteva minute. Șoselele sunt tot mai des blocate de ambuteiaje. Pustietățile care altădată îți ofereau șansa unor izolări (temporare sau definitive), astăzi sunt împânzite de amatorii de „iarbă verde” (o sintagmă de ultim veac, cred).
Pentru mulți oameni, și pentru mine de altfel, o călătorie în străinătate a rămas un fel de intrare în poveste. O schimbare de decor, de personaje, de repere și un alt fel de timp, dacă nu chiar o ieșire din timp. O altă lume, oarecum fermecată și năzdrăvană. Trecerea fiecărei frontiere este trăită cu intensitate și uimire, toate elementele noii lumi (vorbă, port, arhitectură, obiceiuri etc.), privite și developate cu avidă curiozitate.
Mi-aduc aminte de spusa părintelui Stăniloae, amintindu-și de copilărie: „La început credeam că lumea din alte sate trebuie să fie altfel. Oamenii aceia nu pot fi oameni ca noi, trebuie să fie ființe, mă rog, cu totul deosebite, fantastice”. Un astfel de sentiment îl poți încerca înaintea oricăror călătorii care te poartă spre locuri încă necunoscute, oricât de aproape ar fi ele.
Impactul unei călătorii, precum și urmările ei sunt foarte diferite de la persoană la persoană. Sigur că, în parte cel puțin, ele depind și de scopul sau de motivul care-l face pe om să plece la drum. La orice nivel intelectual sau de simțire, călătoria este rezultatul unei căutări, al unei tentative de cunoaștere. Poți călători și să te (re)găsești sau să te pierzi (în lume?). Poți călători ca să cunoști și ca să te cunoști sau ca să (te) uiți sau ca să-ți pierzi urma. Poate că ceea ce diferențiază, în ultimă instanță, aceste reacții atât de diferite este capacitatea de minunare. Apoi, calitatea mirării. Să nu rămâi blocat în fascinație, bolnav de ea.
Ce căutăm, de fapt, călătorind? Cât de bine știm ce căutăm și dacă ceea ce căutăm este cel mai potrivit lucru? Poate, cel mai adesea, căutăm o eliberare, fie ea și temporară, de sub imperiul necesității zilnice. O aflăm? Părintele Rafail Noica: „Țineți minte: oriunde ați fi, căutați un singur lucru, căci trăim puțin pe pământ. Singurul lucru important e cuvântul Domnului. «Căutați mai înainte de toate împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui» (…). Dacă înțelegeți îndemnul meu, veți găsi ceea ce căutați la fel de bine în Apus, ca și în România”.
Călătoria implică în ea, din păcate, posibilitatea rătăcirii. Călătoriile spirituale, într-un chip mult mai grav. Și într-un caz, și în celălalt este vorba de rătăcirea Căii („Eu sunt Calea…”). Părintele Rafail spunea: „După doi ani de rătăcire «culturală» am văzut că m-am înfundat într-o alee fără ieșire…”. Și tot el: „În absolut, sunt numai două lucruri tranșante care se exclud: adevărul și rătăcirea”.
Marele avantaj al oricărei călătorii îl poate reprezenta întoarcerea acasă, ieșirea din poveste. Este un sentiment pe care nu-l poți trăi decât plecând, și de care e bine să nu te lipsești. Plecat de acasă, rămâi un străin. Oricât de bine primit, un străin. Tu ai istoria ta de locuit, de încărcat. Oricât de bine te-ai simți, ceva îți lipsește. „Ceva” pe care nu-l poți explica fără să-l destrami. În plus, de la un moment încolo, un sentiment de risipire… cine nu-l are, nu are încă un „acasă”. Sau cum zicea același fiu al filosofului de la Păltiniș: „Eu am pribegit ca un străin”.
Dar desigur că există și o mitologie a „străinului” și, poate, un rost al lui… Sunt și drumuri care, deși nu se închid, nu înseamnă neapărat rătăcire, pierdere. Dar cred că întoarcerea este esențială.
Și moartea trebuie să aibă caracter de întoarcere, să nu fie o „ieșire de pe orbită” și o „pierdere în spațiu”. Hristos ne-a arătat și ne-a înlesnit această posibilitate.(Costion Nicolescu, Ziarul Lumina)