În general, beția reprezintă o stare de spirit alterată, care se poate dobândi prin diferite mijloace. Alcoolul este doar una dintre multele cauze care pot produce râvnita senzație de beatitudine. Altfel spus, starea de beție poate fi obținută fără a consuma alcool.
În limbajul uzual există expresii de genul: „îmbătat de glorie”, „îmbătat de sine”. Sfânta Scriptură vorbește explicit despre această posibilitate: „Vai de cei ce se îmbată, dar nu de vin!” (Is. 29, 9) Și Sfinții Părinți admit posibilitatea experimentării unor stări sufletești care sunt asemănătoare cu starea în care se află omul beat de alcool, fără a consuma alcool. Sf. Vasile cel Mare, ca un fin cunoscător al profunzimilor și subțirimilor sufletului omenesc, exprimă aceasta într-un mod cât se poate de clar: „Mânia este o beție a sufletului; îl face pe om fără de judecată, ca și vinul. Tristețea este, și ea, o beție, că tulbură mintea. Frica, când ia naștere fără motiv, este o altă beție. (…) Și, ca să spun pe scurt, fiecare din stările sufletești care tulbură mintea poate să fie numită, pe bună dreptate, beție”.
În continuare, dezvoltând această idee, Sf. Vasile cel Mare arată ce asemănări izbitoare există între beția pricinuită de alcool și diverse stări sufletești exaltate, de exemplu, stările de mânie: „Gândește-te la omul mânios, cât de beat este de patimă! Nu mai este stăpân pe el însuși; nu se mai cunoaște pe el și nici nu cunoaște pe cei de față; ca într-o luptă de noapte, pune mâna pe tot ce apucă, se năpustește asupra tuturor, spune ce-i vine la gură; nu poate fi oprit; înjură, lovește, amenință, se jură, strigă, plesnește. Fugi de această beție, dar nu primi nici beția pricinuită de vin”.
Beția nealcoolică este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool
Observăm, deci, că alcoolul este privit de Sf. Vasile ca o substanță materială care are asupra spiritului omenesc același efect pe care îl au și alte diferite cauze de natură pur spirituală. Alcoolul, deși este o substanță materială, are un efect imediat în plan psihic și spiritual, „concurând”, astfel, cu celelalte cauze nemateriale: mânia, tristețea, frica. Așadar, el este doar unul dintre diversele cauze care conduc la obținerea unei stări sufletești modificate, numită beție.
Aceeași idee o regăsim și la Sf. Ioan Gură de Aur, cu precizarea că beția nealcoolică este mai dăunătoare decât cea provocată de alcool: „Este, acum, vremea să vă îndemn să vă întoarceți nu numai de la obișnuita beție, ci și de la cea fără vin, căci aceasta este mult mai cumplită. Și să nu vă mire ceea ce spun! Căci există și beție fără vin. Iar că există o astfel de beție, ascultă-l pe proorocul, care zice: „Vai de cei ce se îmbată, însă nu cu vin” (Is. 29, 9). Ce fel de beție este aceasta, fără vin? Multă și felurită! Căci și mânia provoacă beție, și slava deșartă, și ieșirea din minți, și fiecare din pierzătoarele patimi ce se nasc în noi, fiindcă produc în noi o oarecare beție și suficiență și ne întunecă gândul. Căci nimic altceva nu este beția decât împrăștierea puterilor firești, și rătăcirea gândurilor, și pierderea înțelepciunii.(…) Iar slava deșartă și ieșirea din minți este altă beție, mult mai cumplită decât beția obișnuită. Căci cel robit de aceste patimi își pierde puterea de judecată asupra realității și nu este mai întreg la minte decât nebunii”.
„Beția, un refugiu facil, subtil și programabil într-o stare de euforie”
Se pare că expresii de genul „beția patimilor”, „beție fără alcool” erau destul de folosite de Sf. Părinți, și nu doar ca figuri de stil, cu care să-și împodobească cuvântările și scrierile lor. „Beția fără alcool” era privită ca o realitate diferită de beția alcoolică, dar asemănătoare prin manifestările lor. Astfel, găsim referire la beția fără alcool la mulți Sfinți Părinți și nu doar la cei mai faimoși dintre cuvântători. Spre exemplu, Sfântul Antioh, în cuvântul său despre mânie, zice: „Este foarte bine a se sili omul ca să-și înfrâneze patima mâniei, să-și sfărâme iuțimea sufletească, cu îndelunga răbdare și cu blândețea, cu rugăciunea și cu smerenia. Că demonul mult împinge spre mânie pe cel ce voiește să se mântuiască. Că ostenelile ce le adună omul prin post și prin rugăciune, prin priveghere sau prin slujbe apoi într-un ceas și le pierde, diavolul mâniei luând roada ostenelilor celor de mulți ani. Și, iată omul beat fără de vin!”.
Astfel, starea de beție, indiferent de natura cauzei sale, ni se prezintă ademenitor, ca o alternativă aparent rezonabilă, deși subiectivă, la realitatea obiectivă, de multe ori monotonă și nesatisfăcătoare, în care trăim. Mulți dintre cei care apelează la substanțele care modifică starea de conștiență fac aceasta din dorința de a face viața „puțin mai incitantă”. În lipsa unei experiențe spirituale autentice, starea de normalitate, altfel spus, viața de zi cu zi, poate fi plictisitoare, banală. Într-adevăr, lumea aceasta nu ne poate satisface deplin, întrucât nu acesta a fost scopul pentru care a fost creată. Beția apare atunci ca un refugiu facil, subtil și programabil într-o stare de euforie sau ca o eliberare temporară de eul propriu, apăsător și, de multe ori, acuzator. Privită din această perspectivă, beția mai poate fi înțeleasă și ca o suspendare voită și „conștientă” a conștiinței sau o cenzurare a ei, parțială sau totală, și înlocuirea mustrărilor acesteia cu o euforie nemeritată!
„Schimbarea conștientă a realității obiective este o boală a spiritului uman”
Însă, o persoană care poate comuta, poate naviga între două (sau mai multe) realități este o persoană la fel de bolnavă ca un alcoolic, chiar dacă nu bea alcool. Schimbarea conștientă a realității obiective cu o altă realitate, subiectivă, fabricată la comandă, este o boală a spiritului uman în general, nu doar a alcoolicului. De exemplu, cel care minte, își creează propria sa realitate, diferită de a celorlalți, savurând egoist faptul de a ști lucruri pe care alții nu le știu. Este precum câinele care se retrage în cușcă pentru a-și linge, salivând, osul. Un mitoman adevărat minte de plăcere, nu din interes. De altfel, orice om cuprins de o patimă este închis între niște orizonturi care se îngustează mereu, unde se simte vinovat și singur, în egoismul atotcuprinzător și auto-distrugător.
„În accepțiunea Sfinților Părinți, beția este orice ieșire din sinele propriu”
Concluzionând, putem spune că o persoană care se îmbată (cu sau fără alcool/droguri) este o persoană care tânjește în mod cert după o altă realitate decât cea palpabilă. Este, de fapt, neliniștea și dorul nedefinit și neostoit după împărăția lui Dumnezeu. În accepțiunea Sf. Părinți, beția este orice ieșire din sinele propriu. Ieșirea din sine este împotriva firii atunci când este cauzată de păcat și de egoism. Dar există și o ieșire în sine, atunci când sufletul curat Îl întâlnește pe Dumnezeu. În acest caz, ieșirea în sine este una conform firii, căci firea noastră a fost creată ca să se poată împărtăși de Dumnezeu, mai presus de puterile ei, prin har. Pentru a ajunge la extaz, e necesară mai întâi o intrare în sine, o regăsire a eului pierdut. Părintele profesor Gheorghe Popa afirma: „Omul ieșit din Paradis este exterior lui însuși. El își caută sinele ontologic în afară, în multiplicitatea creației”. De altfel, Însuși Domnul ne învață, prin exemplul fiului risipitor: „Dar venindu-și în sine a zis…” (Lc. 15, 17). Așadar, înainte de a se întâlni cu Tatăl, fiul cel înstrăinat a trebuit să se întâlnească mai întâi cu sine însuși. Numai după aceasta a putut avea loc ospățul credinței. (pr. Iulian NEGRU, coordonatorul Programului Național Antidrog al Patriarhiei Române)
