Flori.Copil din flori înseamnă un prunc născut din iubire nelegiuită. Și unde se putea desfășura, împlini pasiunea ilicită decât la poale de pădure ori în poiana smălțuită cu flori, departe de privirea moralizatoare și mereu invidioasă a obștii? Observație subsecventă: istoria noastră ne arată că ”bastarzii” – copiii făcuți ”din flori” (altfel spus: cu pasiune… și nu din obligații conjugale adesea dinastic-politice etc.) – au fost mai vrednici de tații lor decât altețele voievodale legale. Petru, fiul Răreșoaiei – al cărei soț legiuit primise de la Ștefan cel Mare o ”carte” de interdicție de a se iubi cu propria lui nevastă – prin comparație cu palidele odrasle oficiale ale marelui domnitor!
Frăsinel.A umbla de frunza frăsinelului = a umbla fără rost, a fi haimana. A nu se confunda frăsinelul (Dictamus album), cu maiestuosul arbore care este frasinul. Este adevărat că frasinul are frunze compuse, ușor de mișcat de către cea mai slabă adiere de vânt. Expresia evocă o plantă erbacee (Dictamnus albus), dedicată de mitologia antică Dyktinnei, zeitate arhaică celebrată și azi în insula Creta. Etnobotanica românească – iată o altă tulburătoare moștenire, ori doar asemănare culturală!? – consideră rădăcina și frunza frăsinelului ca învestite cu proprietăți magice și vindecătoare (”de deochi”… dar și pentru ”boli muierești”). Fiind o plantă destul de rară, căutarea ei prin păduri însemna efort, răbdare, perseverență. Umorul nostru specific a pervertit acest lăudabil demers în derizoriu și inutil: ”a umbla de frunza frăsinelului” a ajuns să însemne, pentru noi, nu căutarea unui leac, ci… curată pierdere de vreme.
Grindă.„Azi am să-ncrestez în grindă” (G. Coșbuc). Astăzi, nimeni nu mai cunoaște sensul originar al acestui vechi obicei, menit să ajute „ținerea de minte”, să dovedească un angajament, o tranzacție, o înțelegere. O altfel de „însemnare” era și nodul legat la colțul basmalei, la cingătoare ori o ață legată la mână. Ajuns acasă, omul își amintea ceea ce îi promisese vecinului ori negustorului.
Iarbă.Cu iarba-n gură = mort.
Prohab.Autorul unei cărți despre fatidica – pentru România și celelalte țări din est, ce vor fi vândute, atunci, fără garanții, lui Stalin – întâlnire tripartidă de la Yalta, notează: „Pe 7 februarie 1944, la propunerea delegației engleze, s-a luat o pauză de odihnă, de …relaxare. Dar, când s-a întors la convorbiri, Churchill n-a observat că omisese să-și închidă fermoarul… Sir Alexander Cadogan i-a trimis o scurtă notă: «Atenție! Colivia dvs. e deschisă!». După ce a rezolvat, discret, problema, Churchill i-a răspuns pe aceeași hârtie: «Însă este una din păsările care nu mai pot să zboare». Very british! În context – cu aceeași morală – consemnez dialogul dintre un nepot (atent la detalii, evident) și un bunic: „- Bunicule! Vezi că ai uitat șlițul deschis! – Nepoate, la noi, la țară, este obiceiul ca atunci când moare cineva, să lași ușa deschisă…”. În final, adaug, reiau un sfat util tuturor bărbaților aflați într-o situație asemănătoare. Dacă, mergând pe stradă, o femeie necunoscută îți zâmbește fără motiv… s-ar putea să-i placă de tine, pur și simplu. Dar, dacă, mergând tu pe stradă, zece femei necunoscute îți zâmbesc, la rând (ori chiar râd la vederea ta), uită-te întâi la… prohab!
Verde. Cu iarba cea uscată arde și cea verde – pe lângă cei vinovați pătimesc adesea și cei fără vină. De verde și-a mâncat rodul – se spune despre cineva care și-a irosit averea și norocul încă de când era foarte tânăr. A îndruga (la) verzi și uscate – a vorbi fără rost, a trăncăni. Dar și a asocia, demagogic gândurilor bune, curate (”verzi”), banalități ofilite și minciuni. ”Druga” era un fus mare, pe care se punea fuiorul de tors cânepa. Țesătura ce amesteca fire ”verzi”, rezistente și fire uscate nu putea fi trainică. Iată o zicere neaoșă despre o ”tehnică” de manipulare a cărei actualitate ne-o confirmă în fiecare seară, la TV, politicienii noștri. Și care ”lasă ascultătorului supus la supliciu auditiv – scrie Ioan Adam – un gust de strepezeală care-l face să izbucnească: ”Frunză verde de măr acru / Să știi bade, te ia dracu!”. A spune verde-n față – a da în vileag, fără menajamente, o situație neplăcută. Gestul acesta nu-i la îndemâna oricui, ci doar unui om curajos, îndrăzneț. De aici sintagma inițial admirativă ”român verde”, ironizată apoi copios de Caragiale.