Despre așteptare, altfel

Ce poate să fie așteptarea decât o cerere adresată Celuilalt, adică, într-o manieră imprecisă, atât lumii, cât și lui Dumnezeu? Cerere mută, dar cu atât mai semnificativă, avându-și taina împlinirii și în câteva locuri din Cartea Sfântă. „Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei 21,22), sunt cuvintele lui Hristos.
De ce depinde, așadar, Răspunsul? De credință. Ce înseamnă a cere rugându-ne cu credință? Cine știe acest lucru nu mai cere de fapt nimic, fiindcă sunt verbe care instituie stări altele decât cele obișnuite, verbe care odată asumate schimbă realitatea. Și unul dintre aceste verbe esențiale se arată a fi, iată, „a crede”. A-ți concepe existența în afara constelației lui „a crede” e, de aceea, o definiție a ratării cu „r” mare.
A cere cu credința că vei primi, adică a da așteptării conținutul său absolut, e a opera o transformare profundă, la nivelul ființei tale celei mai intime, sau mai bine zis a fi conștient de această transformare, care se întâmplă mai mult sau mai puțin „de la sine”. Contactul cu acest Sine, adevăratul agent al stărilor și proceselor interioare, dar și al schimbării exterioare, e ceea ce îți lipsește când ai senzația că aștepți degeaba, sau că nu prea mai ai ce aștepta, sau că e inutil să mai aștepți ceva fiindcă oricum nimic nu mai poate interveni. Defetismul e, de altfel, o cale sigură de a pierde sensul a ceea ce trăiești, pierdere nereușit compensată de oricâte reverii, dacă ele însele nu pornesc autonom din Centrul ființei, ci izvorăsc la periferia acesteia.
A aștepta nu are, prin urmare, nici o legătură de esență cu ceea ce îndeobște se cheamă a avea așteptări. A aștepta înseamnă a fi pregătit pentru ceea ce ceri cu credință și, dacă ne gândim la nu mai puțin celebrul „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24) și la „știe Tatăl vostru de cele ce aveți trebuință, mai înainte ca să cereți voi de la El” (Matei 6,8), singura încheiere consistentă cu această logică alchimică – cea care contează – e că a crede înseamnă de fapt a cunoaște. Când crezi, ceea ce ești (sau ai, sau faci, sau poți, fiecare cu ce verb preferă să-l conducă) ți se revelează în adevăratele dimensiuni, ca fiind arhitectura secretă a nevoilor tale cele mai lăuntrice: te-ai construit – sau viața te-a adus – așa cum ești fiindcă de așa ceva ai avut tu nevoie până la momentul respectiv ca să poți urca duhovnicește. Un pic de familiarizare cu astăzi desuetul nume al trezviei și multe dintre artificialele noastre nemulțumiri-nelămuriri-încrâncenări s-ar topi ca prin farmec. Un grăunte de credință, și toți am fi vizionari…
A aștepta, sau a cere cu credință, presupune, cu alte cuvinte, a înțelege întâi rostul Prezentului ca interval-ucenicie, ca timp de pregătire, condensat de informație esențială pentru ceea ce de fapt ești chemat să fii. Iar efemerității acestui timp a-i opune constatarea simplă, devenită un truism, că viața se compune din asemenea intervale de Prezent – chiar dacă prin convenție le numim pe unele trecut și pe altele viitor. Inițiala majusculă care face diferența e o exigență a înrădăcinării acestui timp dincolo de el.
(Monalisa BOBE, sursa: Ziarul lumina)