1. Ce este desfrânarea?
Desfrânarea este lăsarea cu totul în voia poftelor trupului, care se ațâță în noi prin simțurile noastre. Ea izvorăște din inimă (Marcu 7, 21) și se săvârșește în însuși trupul nostru, ducând la rătăcirea rânduielilor firii așezate de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care îl va săvârși omul este afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său” (I Cor. 6, 18).
Pricina pentru care creștinul trebuie să se păzească de desfrânare, o arată tot Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 19-20).
Din desfrânare izvorăsc: cugetele necurate, distrugerea vieții familiale și nepăsarea față de nevoile celorlalți semeni. De aceea desfrânații nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9).
Datoria creștinului este ca prin post și rugăciune să lupte împotriva acestui păcat, să alunge gândurile necurate din cugetul său și să fugă de tovărășia celor desfrânați.
2. Ce este invidia sau pizma?
Invidia sau pizma este păcatul care ia naștere în inima omului (Marcu 7, 21) și care prilejuiește părere de rău pentru binele aproapelui și bucurie pentru nenorocirea și suferința lui.
Prin invidie se păcătuiește fața de Dumnezeu și față de aproapele. De aceea Sfânta Scriptură ne atrage atenția, spunând: „Unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău” (Iacov 3, 16).
3. Ce păcate se nasc din invidie?
Din invidie se nasc: ura, clevetirea, vicleșugul, înșelăciunea, uciderea, precum și slăbirea puterilor sufletești și trupești ale celui plin de invidie. De asemenea invidia duce și la depărtarea de Dumnezeu, căci înăbușă dragostea curată față de El și față de aproapele. «Zavistia (invidia) face pe oameni mai răi decât orice șarpe veninos»636 (Hristoitia, București, 1937, p. 286).
Creștinul bun se ferește de acest păcat. El nu pizmuiește pe omul harnic și vrednic, spornic în toate cele bune, ci se ostenește să-i urmeze pildă.
Alungarea pizmei din suflet aduce pacea și bucuria, pe care nu le cunoaște cel stăpânit de ea.
4. Ce este lăcomia?
Lăcomia este pofta nestăpânită de a mânca și de a bea peste măsură. Este un păcat al trupului (Gal. 5, 19).
Lacomul face din mâncare și băutură ținta vieții lui, uitând că acestea sunt numai mijloace de întreținere a vieții. Aceasta se întâmplă ori de câte ori credinciosul uită că are un rost mai înalt în viață, o chemare sfântă de îndeplinit.
Mântuitorul ne îndeamnă: „Nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 31-33). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Cor. 10, 31). La fel, Sfântul Casian Romanul spune: «De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu măsură și socoteală dă trupului sănătate și nu îi ia sfințenia»637 (Filocalia, vol. 1, p. 39).
5. Ce păcate se nasc din lăcomie?
Din păcatul lăcomiei se nasc: pofta trupească, petrecerile necuviincioase, îngrijirea numai de sine (egoismul), defăimarea aproapelui, exploatarea lui, certurile, mâniile, diferitele boli, întunecarea minții, pierderea cinstei, nepăsarea față de cele sfinte și tot felul de fărădelegi.
Datoria creștinului este să lupte împotriva lăcomiei, prin virtutea cumpătării, prin post și rugăciune.
6. Ce este mânia?
Mânia este supărarea cu ușurință pentru orice lucru și pornirea de a ne răzbuna asupra celor care ne-au pricinuit vreun neajuns.
Mânia este și o lipsă a dragostei, căci: „Dragostea nu se aprinde de mânie” (I Cor. 13, 5).
Sfântul Casian Romanul, vorbind despre mânie, zice că: «Mocnind ea tăinuit în inima noastră și orbind cu tulburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea conștiinței duhovnicești. De asemenea nu putem păzi desăvârșirea sfatului bun și nu ne putem face părtași vieții adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască»638 (Filocalia, vol. 1, p. 110).
De aceea Sfântul Apostol Iacov îndeamnă pe credincios să fie: „Zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 19-20).
Mântuitorul însuși ne spune că tot cel ce se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă (Matei 5, 22).
Astfel, din orice pricină ar porni mânia, ea trebuie potolită, căci orbește ochii sufletului și duce la fapte rele, precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui său Abel (Fac. 4, 4-8).
Creștinul are datoria să se ferească de păcatul mâniei și să lupte împotriva ei cu virtutea blândeții, smereniei și dragostei către aproapele. Pildă să-i fie însuși Mântuitorul, Care în loc să se mânie pe cei ce-L huleau și-L scuipau, Se ruga pentru ei, zicând: „Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac” (Luca 23, 34).
Îndreptățită este numai mânia împotriva gândurilor rele, împotriva patimilor și a păcatelor, precum și împotriva lenei, din care odrăslesc o seamă de păcate. Aceasta este mânia sfântă de care a fost pătruns și sufletul Mântuitorului (Marcu 3, 5).
7. Ce este lenea?
Lenea este nepăsarea față de împlinirea datoriilor și dezgustul pentru muncă, fie cu brațele, fie cu mintea.
Lenea aduce: slăbirea puterilor sufletești și trupești, lipsa de cele trebuincioase vieții, îndemn la furt, pricină de ceartă și uitare de Dumnezeu.
Sfânta Scriptură are cuvinte foarte aspre pentru păcatul lenei sau trândăviei, arătând că cei leneși vor fi aruncați în întunericul cel veșnic (Matei 25, 26, 30). Sfântul Apostol Pavel spune: „Daca cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10). Și tot el ne îndeamnă: „Nu fiți leneși, ci următori ai celor ce prin credința și îndelunga răbdare moștenesc făgăduințele” (Evr. 6, 12).
Lenea se tămăduiește prin muncă.
