Deseară ne-om bate!

Într-un interviu acordat ziarului Gândul, Nicu Covaci, membrul formației Phoenix, își exprimă dezamăgirea pentru felul în care au evoluat lucrurile în țara noastră și pentru faptul că acum se simte, cu tristețe, mai bine în Spania decât acasă. Dau un citat din acel interviu, apărut pe data de 4 ianuarie 2010. „Îmi pare rău pentru tânăra generație, educată în filosofia firului de iarbă: să te apleci după cum bate vântul. Această nație are un mare minus – îi lipsește șira spinării. Învățați să spuneți nu. Luați-vă porția, nu fărâmiturile. Eu Miorița aș mânca-o friptă. Lucrez de ceva vreme la AntiMiorița, în care ciobanul, auzind de la oaia năzdrăvană ce i se pregătește, îi spune câinelui, prietenul lui: „Deseară ne-om bate!” Știu că-i o minciună, dar am nevoie de ea”.
La sfârșitul anului 2009 am asistat la un discurs al Simonei-Mirela Miculescu, ambasador al României la ONU. Discursul era adresat tinerilor români și a făcut referire inclusiv la pasivitatea la care îndeamnă o operă ca Miorița. Subiectul mă interesa.
Știam din analiză tranzacțională, din psihologie, că oamenii dezvoltă în copilărie scenarii de viață pe care mai apoi tind să le trăiască. După ce își formează un anumit scenariu despre cum ar trebui să se întâmple lucrurile, oamenii adaptează și reformulează realitatea în mintea lor pentru a putea trăi scenariul pe care l-au decis.
Pentru mine Miorița e un scenariu pe care românii l-au învățat în timp și l-au retrăit iarăși și iarăși în istorie, un scenariu care îndeamnă la pasivitate și moarte împăcată, în loc de revoltă și luptă. Ce mi se pare revoltător este faptul că Miorița este predată copiilor. Ba nu. Revoltător mi se pare că este predată fără a se explica legătura ei cu modul păgubos în care românii gândesc în viața de zi cu zi. Aș preda Miorița la aceeași oră la care aș preda o lecție de asertivitate, o lecție despre cum să spui ”Nu!”. Nu sunt profesor de română, totuși. Nici de psihologie.
Dacă tot am intrat în subiectul scenarii ciudate, nu vi se pare absurd că de douăzeci de ani încoace ni se cântă în fiecare dimineață ”Deșteaptă-te Române”? Cât ne mai trebuie, încă douăzeci? Am să cred cu adevărat în această deșteptare, a noastră ca grup dar și în cea individuală, a fiecăruia, când nici un membru al Partidului Comunist nu va mai avea o funcție publică, când AntiMiorița lui Nicu Covaci va fi prezentă în același manual cu Miorița, iar în amintirea morților din 1989 imnul național al României va deveni, în loc de ”Deșteaptă-te Române!”, ”Timișoara” cântată de Phoenix.
Un an nou cu dragoste și împliniri!

Ovidiu Cocieru,
Bursier Fulbright