Din păcate, înflorirea presei n-avea să țină prea mult. În 1996, dispar de pe piața presei titluri ce-avuseseră un cuvînt important de spus în primii ani de după Revoluție. Își încetează apariția săptămînalele „Expres” (condus de Cornel Nistorescu), „Zig-Zag” (înființat de Ion Cristoiu, succedat de Alex. Ștefănescu), „Tinerama” (opera lui Max Bănuș), ori „Baricada” (manageriată de Eduard Gugui).
A fost acesta semnalul descreșterii continue a interesului pentru presa scrisă. Astăzi, România se „laudă” cu doar 70 de ziare citite la mia de locuitori adulți; de zece ori mai puțin ca Norvegia, campioana lecturii publiciste, cu 705 ziare citite la mia de locuitori.
Mai grav e însă că țara noastră e depășită în acest clasament de aproape toate fostele colege de bloc comunist, țări precum Polonia (127 ziare/1000 loc.), Belarus (128), Croația (138), Ungaria (186) sau Cehia (193) devansându-ne net.
Mai mult: România nu mai are nici măcar atîția cititori de ziare ca pe timpul comunismului, cînd se putea lăuda, totuși, cu 168 de exemplare la 1000 de persoane (în 1970) sau cu 159 de exemplare (în 1986).
E aici un paradox: deși piața de publicitate în mass-media din România cunoaște cea mai mare creștere pe plan mondial (cu o rată de peste 40%) , audiența ziarelor e în continuă scădere. Concurența televiziunii și a Internetului, lipsa de cultură și educație a populației (mai ales în mediul rural) își spun din plin cuvîntul.
Gazete și pamfletari
Din pleiada gazetelor de pamflet apărute după ’90, doar două au rezistat în timp: „Academia Cațavencu” (numită inițial „Cațavencu”) și „România Mare” (apărută în mai 1990), revistă care-a dus în 1991 la înființarea partidului cu același nume.
Alte gazete de profil apar numai ca să aibă de unde să dispară, certificînd dificultatea cultivării acestui gen publicistic. De pildă, fostul trust de presă Nord-Est, editor al cotidianului regional „Monitorul”, a scos pe piață pentru scurt timp (1995-1996), „Bomba de cauciuc”, autodeclarat „săptămînal de expresie moldovenească”. Foarte plastic, Mircea Dinescu a descris această publicație efemeră drept „copilul oligofren al «Academiei Cațavencu»”.
Nici tentativele lui Dinescu n-au fost însă încununate de prea mult succes. Revista lunară format glossy „Plai cu boi” s-a vrut o parodie a clasicului „Playboy”, însă a răposat după doar trei ani de existență, 2001-2004, în ciuda colaborărilor prestigioase (Andrei Pleșu, H.R. Patapievici, Alexandru Călinescu, Emil Brumaru ș.a.).
Se pare că Dinescu nu-i omul care să se dea cu una cu două bătut. Simțind inevitabila cădere a „Plaiului cu boi”, în 2003 înființează „Aspirina săracului”, un titlu-metaforă, împrumutat din argou, unde semnifică actul sexual, producător de transpirație.
După doar doi ani, „Aspirina săracului” e aproape integral dizolvată, și de astă dată, în ciuda semnăturilor importante: Alex. Ștefănescu, Mircea Mihăieș etc. Grobianismul, cultivat cu îndărătnicie de ctitorul publicației, s-a întors împotriva sa: tirajul gazetei nu depășește azi 5000 de exemplare.
Să cităm, spre exemplificare, de pe prima pagină a unuia din primele numere ale „Aspirinei săracului”, așezînd puncte-puncte acolo unde vocabularul marelui poet Dinescu își arată limitele:
„Pentru că p… nu știe carte, ministrul Athanasiu a hotărît să o dea la școală direct în clasa a doua. El a avertizat-o că, dacă nu va lua numai note mari, o să-i dea o labă peste cap și o să o bage în p… mă-sii.”
Parafrazîndu-l pe Cristian Tudor Popescu, pentru a-nșira așa ceva pe hîrtie nu-i nevoie de-un gazetar, cu-atît mai puțin de-un scriitor – e suficient un client afumat de bodegă. Sau un boschetar.
Evoluția lui Dinescu se continuă acum la cotidianul „Gândul”, și e de urmărit dacă și de astă dată se vor manifesta virtuțile de gropar ale sus-amintitului pamfletar.
Și alți pamfletari și tabletiști se impun în atenția publică, alături de Dinescu. Îi amintim pe Ioan Groșan („Ziua”), Cristian Tudor Popescu („Adevărul” și, din mai 2005, „Gândul”), Mircea Mihăieș („România literară”, „Cotidianul”), Tudor Octavian („România liberă”, „Național” apoi „Jurnalul Național”), Corneliu Vadim Tudor („România Mare”), Tia Șerbănescu („Curentul”), Liviu Antonesei („Monitorul”, „Timpul”, ulterior „Cotidianul”) ș.a. Încrezători în valoarea literară a scrierilor lor, cei mai mulți le-au adunat în volume.
