O emisiune tv cu cote apreciabile de audiență semnala, chiar duminica trecută, câteva cazuri de preoți ortodocși care practică divinația în cărțile sacre sau, cu denumirea populară, „deschiderea cărții”. Am urmărit cu atenție reportajul respectiv, mai ales că a fost intens promovat în zilele precedente și, deși eram obișnuit cu modul adesea tendențios al jurnalismului laic de a emite judecăți la adresa Bisericii, nu pot formula, de această dată, vreo acuză de neprofesionalism în ceea ce privește conceptul reportajului difuzat.
Tocmai de aici, poate, și impulsul de a mă exprima în scris pe această temă. Se înțelege, cred, că nu intenționez aici o tiradă usturătoare, deși nu e greu de intuit cui s-ar adresa ea și cât de îndreptățită ar fi în contextul de față. Însă ceea ce mi se pare cel mai regretabil în legătură cu asemenea demersuri mediatice este uimitoarea influență subliminală pe care o au în percepția colectivă (și afirm acest lucru după ce am observat, la rândul meu, mai multe impresii exprimate, spontan sau nu, despre reportajul cu pricina).
Sunt de-a dreptul descurajante ușurința și rapiditatea cu care se generalizează, în mentalul receptorilor, o opinie negativă despre categoria socio-profesională vizată. În cazul nostru, preoții. Deși, în cadrul respectiv, trebuie să recunosc, reporterii au făcut, de fiecare dată, cu echilibru, distincția necesară. Chiar și așa, efectele sunt defavorabile tagmei în ansamblu. Oricât ne-am dori, evaluările generate de un asemenea episod nu pot evita chiar și cea mai mică tentație a generalizării pripite. Cu tot simplismul și, uneori, malițiozitatea lor, aceste etichetări necumpănite, „toți sunt la fel”, înregistrează o creștere ca număr și amploare. În consecință, nu ne rămâne decât să-i recunoaștem acestui tip de reportaj cu mare putere de incizie jurnalistică cele două meniri salutare: aceea de a semnala marile disfuncții ale sistemelor și consecințele lor, dar și aceea, mai îndepărtată, dar finalmente benefică, de a trezi reacții, impulsionându-ne spre îmbunătățirile de fond sau de formă care se impun.
Prin obscurantismul cras pe care îl cultivă și prin gravele pervertiri de conștiință canonico-sacerdotală ale autorilor, cazurile prezentate sunt, indiscutabil, sinistre. Un respingător amestec de sacrilegiu, oportunism și arghirofilie le caracterizează. Nu o singură dată m-am confruntat cu situația în care trebuia să „explic” fenomenul în cauză unor credincioși pasionați prea mult de aparenta lui aură miraculoasă. Și pot spune că nu e un lucru atât de ușor, de vreme ce „calitățile” respectivilor taumaturgi și ghicitori reușiseră deja să se exercite asupra celor care mă interpelau.
Ce e de făcut? Cât se poate de ferm spus: credincioșii care, din diferite motive, sunt tentați să apeleze la astfel de „servicii”, să nu-și mai afunde sufletul în bezna superstiției! E o opțiune cât se poate de perdantă din perspectiva mântuirii sufletești (capitol creștin esențial, pe care ar trebui să-l aprofundeze prin spovedanie responsabilă, post, Împărtășanie, căutând o permanentă despătimire și creștere în duhul virtuților evanghelice). Viața creștină autentică, cea propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos și păstrată cu sfințenie de Biserică, nu are absolut nimic în comun cu tonul dubios, de o religiozitate frivolă, rutinieră și profund mistificatoare, golit de orice simț al decenței pastorale care răzbate din atitudinea și motivațiile celor care practică „deschiderea cărții”, dar nici cu naivitatea incredibilă a celor care o solicită. (Pr. prof. drd. Marius Daniel Ciobotă)
