Deranjații

Fotbalul românesc pare alcătuit numai din persoane deranjate. Cu ghilimele sau fără. Ele sunt deranjate, în principiu, până și de faptul că în zi de meci trebuie să-și lese baltă celelalte treburi (care, prin deducție, trebuie să prezinte mult mai mare importanță) și să o ia către stadion, lucru valabil și pentru jucători și antrenori, dar și pentru barosănimea înconjurată de „băligarzi” din tribuna oficială. Am văzut în ultimul week-end jucători deranjați de adversarii care, atunci când atacă, nu se pune sub nici o formă problema câștigării mingii, ci doar a intervenției rapide a ambulanței. Dar am văzut și alți jucători (eventual aceiași!) pe care cel mai tare și mai tare îi deranjează mingea. Un exemplu cu totul excepțional în acest sens l-a constituit (hai să-i zicem așa, deși cuvântul pare complet nepotrivit) fotbalistul Chiacu, până acum câteva luni prezentat drept mare sculă de talent, care a reușit o acțiune ce demonstrează că legile fizicii nu se operează pe tăpșanul cu fotbaliști români (talentați) ori nici ele nu mai sunt ce erau odat’: pătruns pe dreapta, destul de vioi, până la marginea careului, domnul Chiacu a riscat un șut. Cu dreptul. Ei bine, în loc s-o ia spre poartă sau măcar undeva în zonă, inclusiv peluza din spate, mingea a descris o traiectorie bizară, luând ceva înălțime, apoi descriind o curbă în direcția opusă celei în care se afla poarta, ajungând oarecum pe partea opusă celei din care se șutase, și îndreptându-se spre centrul terenului! A fost o chestie complet inedită, amintindu-mi de bancul ăla străvechi cu australianul care tot vroia un bumerang nou… numai că nu putea scăpa de ’ăl vechi! În aceeași etapă, am mai văzut o scenă ciudată: un derbedeu, în lupta pentru minge pe lângă fanionul de la corner, a ieșit din spațiul de joc și a lovit, din greșeală, o domnișoară fotoreporter. S-a văzut, o fracțiune de secundă, cum îi sare aparatul, iar ea își duce mâinile la față, probabil de durere. L-a deranjat pe domnul fotbalist, că stătea în loc nepotrivit. Dar boul (că altceva că ar putea fi un animal de acest fel?), în loc să se oprească, să vadă ce a pățit, s-o întrebe de sănătate (că ăștia, mă boule, vă fac oameni, ziariștii adică, boule!), mă rog, ceva, un gest, și-a continuat târâiala către centrul terenului, că, deh, avea treabă boul.