S-ar putea să vă distreze ceea ce o să vă povestesc azi, deși eu rămân la părerea că e mai degrabă un subiect trist.
Într-o zi, a trebuit să mă întâlnesc cu un tip, în interes de serviciu. Eu reprezentam firma la care lucrez, el reprezenta firma la care lucrează, și aveam de pus la punct o negociere privitoare la niște aparate de măsură. Dar amănuntele astea nu contează, fiind lipsite de semnificație.
Omul nu mi-a făcut cine știe ce părere grozavă, fiind după aprecierile mele cam șters și încuiat la cap. Se mai și exprima greoi și doar ajutat de niște gesturi când agitate, când moi și calme, ca ale unui dirijor de simfonii beethoveniene. Eu vorbeam o limbă, el alta, astfel că la sfârșit a rămas că mai trebuie să ne întâlnim o dată, ca să găsim totuși un numitor comun și să punem la punct lucrurile.
M-am ridicat de pe scaun, moment în care el mi-a întins cartea lui de vizită. Am dat să o strecor rapid în buzunar, dar cu o forță de neopus a privirilor, m-a silit să o citesc. Scria numele, funcția în firmă… lucruri obișnuite.
Altceva sărea în ochi. Cu litere caligrafiate în auriu, ca o gravură fermă pe un inel prețios, era inscripționate cuvintele „fost deputat în parlamentul României”.
Am ridicat privirile și l-am văzut deodată plin de sine, ca un curcan înfoiat, cu cinci rânduri de mărgele la gât. Se credea foarte important, postat parcă pe un taburet, de unde privea lumea sfidător.
Dar nici eu nu-s dus de multe ori la biserică. Fără să stau mult pe gânduri, i-am trântit cartea de vizită pe masă, i-am întors spatele fostului deputat și am ieșit pe ușă, fără să salut. Cu riscul de a fi concediat de la firma unde lucrez, eram decis să nu mai am de-a face cu individul acela.
Căci pentru mine a scrie pe cartea ta de vizită ce a scris el, este ca și cum te-ai lăuda cu titlul de „fost violator”, „fost evazionist fiscal” sau „fost tâlhar la drumul mare”.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
