Dependența de jocuri, un cancer sufletesc

Într-o bună zi am dat peste o mărturie cutremurătoare pe un site. O tânără soție și proaspătă mămică descoperise că soțul ei se apucase de jocurile de noroc, deși tot el îi povestise că patima aceasta o avusese înainte de căsătorie și se lăsase de ea. Pe tăcute, nebănuit de soția lui, bărbatul pierdea ore în șir pe computer, unde juca poker pe bani virtuali. Soția lui își povestea durerea pe forumul respectiv și cerea ajutorul.
Câți oameni nu sunt cuprinși oare în mrejele jocurilor de noroc? Cărți, zaruri, table, jocuri mecanice, electronice, pariuri la curse de cai și la meciuri de fotbal, iar de când Imperiul Internet s-a dezvoltat atât de mult, alte și alte jocuri își întind tentaculele ademenitoare. La început, un mic „demo”, apoi intră într-o lume care se prelinge paralel cu cea adevărată și pare să nu se mai oprească. Marginile acestor lumi se întâlnesc dureros doar atunci când cei dragi sunt afectați de comportamentul celui dependent. Un astfel de om uită de trecerea timpului, evadează din sfera greutăților și a necazurilor care îl înconjoară, găsește satisfacții pe loc în câștigarea jocului. Câștigul îi dă imboldul să mai joace o dată. Dacă a pierdut, crede că următorul joc e cel norocos. Când jocul este pe bani, și de cele mai multe ori este, intervine dezastrul: familia are de suferit – că doar aruncarea salariului în vana norocului nu poate bucura pe cineva. Dar când miza este virtuală, ce e de pierdut? Nici nu consideră poate că e prea mare greșeală ceea ce face: la urma urmei, nu cheltuiește banii, nu merge în anturaje dubioase, stă liniștit în fața computerului, nu deranjează pe nimeni. Și, totuși, dependența există, un om înrobit nu mai are stăpânire pe mintea sa, nu mai poate decide decât în funcție de ceea ce îi dictează nestăvilita insațietate de joc. Ca orice dependență, vindecarea vine din proprie voință. Ajutorul psihologului este bun dacă rușinea de a apela la el nu este prea mare. Iar rugăciunea și nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu nu trebuie să fie scăparea ultimă. Membrii familiei și cei apropiați l-ar putea ajuta pe un astfel de om prin sinceritate, prin încredere, răbdare și dragoste. O persoană dependentă de jocurile de noroc nu suferă numai de o singură patimă, ci de mai multe: înstrăinarea față de prieteni și familie, deznădejdea, lipsa unui scop mai bun în viață, dorința de a obține bani cu ușurință și lăcomia. Până când realitatea nu îi redevine adevărata lume, împătimitul de jocuri va găsi mereu refugiu în universul nou-creat și nu-l va percepe ca pe o concrescență cancerigenă pentru suflet, ci îi va fi mereu balonul frumos colorat cu care va călători spre nicăieri.
Falsa impresie de libertate
Părintele Daniel Ioan Matei, parohul Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” din Boboc-Gară, județul Buzău, explică în ce constă patima, păcatul: „Jocurile pe bani și de noroc pot deveni obiectul unei pasiuni, al unei împătimiri copleșitoare, conducându-i pe dependenți la ruină și disperare. Adevărată „închinare la idoli”, dependența față de joc se naște mai ales atunci când intervin eventualele câștiguri, în orice caz necinstite, nerezultând din munca onestă și din puterile proprii. Cel ce joacă mizează pe „noroc”, pe „lucrarea” hazardului, pe o „judecată cerească”, asemănându-se cu anticele închinări oraculare. În lumea activităților pentru petrecerea timpului liber, jocurile de noroc și pe bani, ca slot machine, ruleta, tichetele de răzuit sau cursele de cai ocupă un loc cu totul special. Legătura particulară a banilor cu realitatea socială face ca asemenea jocuri să iasă din lumea lor obișnuită pentru că cei care se dedau acestora nu o mai fac din simpla plăcere de a visa și de a se distra, ci în speranța de a face avere: jocul nu mai este astfel o simplă activitate de timp liber, ci o iluzie periculoasă, o falsă soluție la probleme financiare reale. Jocul devine mai mult decât o obișnuință, un adevărat stil de viață. Preocupările permanente și problemele legate de bani pot conduce treptat la o intensificare a practicării jocurilor, care devin abuzive și uneori chiar la minciuni. De aici, izolarea crescândă a jucătorului care poate duce o viață dublă, distrugând echilibrul dintre practicarea jocului și menținerea unei vieți afective și sociale și favorizând apariția cercului vicios al jocului compulsiv. Izolarea celui dependent de joc face ca influența celor din jur să nu aibă nici o putere, să nu-și mai poată asuma paternitatea și căsnicia”.
Într-o manieră pe deplin iluzorie, continuă părintele, jocul de noroc sau pe bani, dând impresia de eliberare și de satisfacție substanțială, de fapt conduce la dependență și rutină, la desconsiderarea propriilor daruri și capacități de muncă, de creație, dar și la uitarea efectivă a aproapelui și a nevoilor reale ale acestuia, în cazul din urmă sacrificându-se chiar și familia. „În special, miza pe bani acordă iluziei jocului o realitate, care însă poate să însemne o ruină reală, cu efectele sale colaterale, deznădejdea (depresia) și uneori sinuciderea”, mai spune pr. Matei.
Rană adâncă a sufletului
Același preot recomandă și felul în care se ajunge la vindecare: „Cercetată în psihologie ca adicție și preluată ca atare de psihoterapeut, pasiunea pentru jocurile de noroc, devenită oarbă, ajunsă patimă înrobitoare de suflet și de viață, poate și trebuie să fie privită și ca o rană a adâncului sufletesc al omului, ca o ruptură în plus a legăturii omului cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu. Din perspectiva patologiei bolilor spirituale, duhovnicești, patima jocului de noroc și pe bani nu apare de la sine, izolată. Pe un fond sufletesc, indiferent, din punct de vedere spiritual, și deci de o relativitate morală alarmantă, încercat de diferitele greutăți materiale, inevitabile în viață, și față în față cu izolarea cvasiprezentă astăzi în umbra unor relații interumane tot mai superficiale, creștinul pasiv duhovnicește este expus oricând unor astfel de căderi. Întreaga comunitate eclesială poartă responsabilitatea alienării membrilor ei și prin aceste ispite, iar păstorul turmei, preotul duhovnic, cu atât mai mult trebuie să-și arate dragostea și ajutorul pentru îndreptarea unora ca aceștia. Participarea la Sfânta Liturghie, în special, și la celelalte slujbe, administrarea Tainei Spovedaniei și a Împărtășaniei, și poate chiar și a Maslului, o rânduială înțeleaptă a canonului dat sub epitrahil, toate acestea se unesc cu credința și voința hotărâtă a credinciosului alunecat în astfel de patimi.
Deznădejdea înaintea rănirii sufletești trebuie vindecată cu dragostea și încrederea arătată de comunitate, de Biserică, de iertarea și primirea pe care ne-o face Însuși Dumnezeu. Apoi, rând pe rând, lăcomia pentru câștig trebuie înlocuită de virtutea milosteniei, ușurătății jocului i se va opune munca din darul lui Dumnezeu pentru familie și pentru aproapele. Toate trebuie încununate cu adevărata împlinire și mulțumire cu care întâmpină un creștin întărit sufletește viața cu toate ale sale, bune și rele”.
(Dan CÂRLEA, sursa: www.ziarullumina.ro)