Departe de umanitate…

Când spun „departe de umanitate” ar trebui să cred că vreau să fug de ceea ce este omul, de ceea ce presupune el, de faptele sale pe care din start le cataloghez drept „rele” și de ce nu… să fug departe de mine. Am devenit un „judecător” pentru ceilalți, dau și verdicte chiar, însă nu iau în calcul meu un „element” absolut necesar, și anume, pe Dumnezeu.
Aș putea fi ușor apostrofat aici de opiniile celorlalți care m-ar acuza de un „fundamentalism” de sorginte teologică, care i-ar face să rămână reticenți la cele de mai sus. Până să ne arătăm „puterile” și vigoarea tinereții, până să condamnăm și să catalogăm persoanele, să nu uităm că toate ale noastre sunt în mâna lui Dumnezeu, fie că ne place să o recunoaștem, fie că nu. Tocmai în aceasta stă miezul problematicii de față: omul și întreaga umanitate a pierdut din calcului ecuației pe Dumnezeu, iar cele ce le înfăptuim le punem tot timpul pe umerii noștri, datorită „grozăviilor” vremii sau de ce nu, privite ca un produs absolut al nostru, pe care le dispunem după bunul plac. Păcat că adeseori chiar și comuniunea noastră cu Hristos din Biserică este numai o „excursie” terminată cu o „paradă” de socializare, care pierde de fapt tocmai miezul întâlnirii și participării la viața lui Hristos. Așadar, Dumnezeu nu face o „emisiune” cu omul, ci o misiune: plăsmuiește creația și o face liberă din libertatea Lui.
Am pierdut așadar extrem de multe aspecte ale umanității, ale ființei care a fost chemată la iubire, iertare, smerenie, la deschiderea față de ceilalți, dacă vreți, chemată la practicarea „nebuniei pentru sau întru Hristos”. Propovăduim iertarea și aplicăm răzbunarea, auzim despre iubirea și aplicăm dreptatea în favoarea noastră, spunem despre smerenie și rămânem în mândrie. Aceste realități care macină atât de mult lumea creștină și nu numai, înclină și pe om spre depărtarea de centrul existenței noastre, care este Dumnezeu. „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi”, le spune Mântuitorul Iisus ucenicilor Săi, înainte de patima Sa. Așadar, ne cere să rămânem cu El și întru El, ca prin aceasta să nu pierdem umanitatea din noi, așadar frumusețea din inima și din sufletul nostru.
Hristos, Doctorul sufletelor și trupurilor noastre, ne-a arătat permanent calea de vindecare, urmând permanent parcă metodologia unui doctor: asculta omul apoi aștepta adevărul și dorința acestuia de vindecare și apoi, îi dădea „medicamentul” care vindeca: iertarea și iubirea Sa. Calea Sa de vindecare este ieșirea noastră din singurătate, din depărtarea și întunericul adus în consecință de ea, din vanitatea și orgoliul nostru, căci a ajuta pe alții și a te deschide spre ceilalți pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu nu este inutilitate, ci ștampila identității iubirii lui Dumnezeu față de om.
Hristos, care a coborât din pântece Fecioarei Maria în peștera umanității și mai apoi a înviat din mormântul umanității spre a ne conduce în sânurile Părintești, ne cheamă în cuvintele Sale la a trăi îndepărtați de păcate, așadar în depărtare de acestea, pentru a fi mereu cu El. Micile bucurii ale vieții, care nu sunt altceva decât pregustarea celei veșnice, sunt date pentru a simți bucuria șederii cu El, bucuria cetățeniei cerești la care permanent suntem chemați. Când sărbătorim ziua noastră de naștere, nu dorim să fim departe de ceilalți, ci îi invităm să participe cu noi la bucuria noastră. Așa și cu Hristos, care ne vrea pentru El, pentru ca să ieșim din dorul singurătății. Să nu uităm așadar, că atunci când sărbătorim ziua noastră de naștere sărbătorim primirea existenței noastre de la Dumnezeu prin părinții noștri, iar când sărbătorim ziua onomastică sărbătorim relația noastră cu Hristos, prin sfinții Săi, pe care suntem datori să îi imităm în de-aproape.
Dacă vom înțelege acestea și le vom pune în practică, atunci nu vom mai trăi în depărtarea de noi înșine și de ceilalți, iar Dumnezeu și sfinții cei care din veac au bineplăcut Lui, vor fi un factor decisiv în viața noastră. Până la urmă, magnificul aforism latin nihil sine Deo (nimic fără Dumnezeu), dă mărturie despre cunoașterea limitelor noastre umane.
(Alexandru PRELIPCEAN, Grecia)