Deosebiri între mântuire și desăvârșire

Mântuire înseamnă eliberare, scăpare de ceva care se împotrivește, de exemplu de păcat, de moarte, de suferință, iar desăvârșirea este deplinătate, e perfecțiune. Sunt trei etape în concepția ortodoxă: mântuirea, desăvârșirea și îndumnezeirea. Mântuirea e începutul în înțelesul că cel mântuit nu mai e stăpânit de patimi și de păcate. Citiți de exemplu în Epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni, în prima epistolă în cap. 6 unde se spune: „Nu vă faceți socoteli greșite. Nici desfrânații, nici cei lacomi de avere, nici hoții, nici cei răi de gură, nici bețivii nu vor intra în împărăția lui Dumnezeu”. Și după aceea adaugă: „Așa ați fost unii dintre voi dar v-ați curățit, v-ați spălat, v-ați îndreptat”. Asta înseamnă că sunt pe calea mântuirii pentru că mântuirea de fapt este un proces, nu este un lucru care se realizează într-o anumită clipă. În orice caz, la Botez se consideră că omul e mântuit și că celelalte câte urmează sunt ale omului mântuit. Ei, mântuirea nu e totul, e undeva la început. Pe baza acestei situații noi, pe legătura aceasta cu Dumnezeu care se realizează în mântuire, omul înaintează în virtuți și merge spre desăvârșire. Desăvârșirea la care suntem chemați e desăvârșirea Tatălui ceresc, iar desăvârșirea Tatălui ceresc ne este prezentată de Domnul Hristos în raport cu iubirea. Zice: „ca să fiți fii Tatălui vostru Celui din ceruri care răsare soarele peste cei buni și peste cei răi, trimite ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți”, și la urmă zice „fiți dar voi desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5, 45-48). Sf. Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice: „Îmbrăcați-vă cu iubirea care e legătura desăvârșirii” – deci tot iubirea o are în considerație în legătură cu desăvârșirea. Iar Sf. Isaac Sirul, întrebat fiind ce este desăvârșirea, zice: „o prăpastie de smerenie”. Deci o smerenie fără sfârșit. Și pe considerentul acesta s-a ajuns la gândul că desăvârșirea trebuie urmărită mai ales în două lucruri, și anume în smerenie și în iubire. Dar desăvârșire în general înseamnă deplinătate. Să nu te mulțumești niciodată cu puținul pe care l-ai făcut, dar nici să nu te tânguiești că nu ai făcut destul, ci să fii angajat totdeauna spre mai mult și spre mai bine și spre mai frumos. Până ajungi la desăvârșirea fără hotar, că nu se poate spune că cineva, într-un moment dat, a ajuns la desăvârșire, la deplinătate, la perfecțiune și mai ales la desăvârșirea Tatălui ceresc. Sf. Isaac Sirul spune că desăvârșirea e fără hotar. Și apoi – bineînțeles că lucrurile acestea nu sunt cu granițe între ele, până aici e mântuirea de aici încolo e desăvârșirea, toate lucrurile acestea merg unele cu altele, sunt amestecate în viața duhovnicească – urmează îndumnezeirea care constă în lucrarea lui Dumnezeu asupra omului. Când face Dumnezeu ceea ce omul nu mai poate face. (Părintele Teofil Pârâian)