Deosebirea între „a nu face rău“ și „a face bine“

Viața creștină înseamnă cu totul altceva decât pasivitate sau latență. Simpla abținere de la a face rău nu este același lucru, din perspectivă creștină, cu împlinirea binelui, cu virtutea. Scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog redau, la mai bine de un mileniu de la întemeierea Bisericii, acea prospețime spirituală și acel fior sacru care anima și inspira creștinii și martirii primelor secole. Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, monah și cărturar bizantin crescut și format într-un mediu în care creștinismul se bucura deja de secole de tradiție, a fi creștin însemna mai mult decât simpla apartenență la o religie revelată. Pentru el, credința creștină însemna un izvor de viață îndumnezeită pe care o găsești doar dacă o cauți și pe care o trăiești cu adevărat, numai dacă o prețuiești cu toată ființa.
Deși personalitatea și scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog nu au fost unanim apreciate în epoca sa, ele constituie astăzi o autentică mărturie de viață creștină, din partea unui om care a căutat întreaga sa viață lumina și harul Duhului Sfânt.
Cel ce n-a ajuns nepătimitor nu știe ce este nepătimirea, ba nici nu poate crede că este cineva astfel pe pământ. Căci cel ce nu s-a lepădat mai întâi de sine, cum va bănui că a făcut cineva acestea ca să dobândească nepătimirea? La fel și cel ce-și închipuie că are Duhul Sfânt neavând nimic, auzind de lucrările Duhului sălășluite în cei ce au de fapt pe Duhul Sfânt, nu va crede că există cineva, în generația de azi, lucrat și mișcat de Duhul dumnezeiesc sau ajuns la vederea Lui în chip conștient și simțit, asemenea Apostolilor lui Hristos și sfinților de altădată. Căci fiecare judecă din starea ce o are el și pe cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute, fie de păcate.
Altceva este nepătimirea sufletului și altceva nepătimirea trupului; cea dintâi sfințește și trupul prin strălucirea ei și prin revărsarea de lumină a Duhului; iar cea de a doua, singură, nu poate să folosească, prin sine, întru nimic, celui ce o are.
A nu pofti ceva din plăcerile și dulcețurile lumii nu este egal cu a dori bunătățile veșnice și cerești. Altceva este aceasta și altceva e aceea. Cele dintâi le disprețuiesc mulți. De cele de-al doilea, puțini oameni s-au îngrijit.
A ocoli și a nu căuta slava de la oameni nu este totuna cu a dori slava de la Dumnezeu. Căci e multă deosebire între aceste două lucruri. Cea dintâi au respins-o mulți și dintre cei stăpâniți de patimi; pe cea de a doua, puțini s-au învrednicit să o primească și cu multă osteneală.
Virtutea și teoria virtuții
Nu e totuna a te mulțumi cu o haină modestă și a nu dori un veșmânt strălucitor, cu a te îmbrăca în lumina lui Dumnezeu. Acesta este un lucru, și acela, altul. Atrași de mii de pofte, unii disprețuiesc cu ușurință poftirea unui veșmânt; dar, în lumina lui Dumnezeu se îmbracă acei care o caută neobosiți prin toate nevoințele și se fac fiii luminii și ai zilei în împlinirea poruncilor.
Altceva este vorbirea smerită și altceva cugetarea smerită; altceva este smerenia și altceva este floarea smereniei; altceva este rodul acesteia și altceva dulceața frumuseții lui, și altceva decât acestea, urmările ce decurg din el. Dintre acestea, unele depind de noi, altele nu depind de noi. Cele ce depind de noi sunt: să cugetăm toate, să ținem seama de toate, să spunem și să facem toate câte ne duc la smerenie; dar, sfânta smerenie și celelalte însușiri ale ei, harismele și lucrările ei sunt darul lui Dumnezeu și nu depind de noi. Dar de ele nu se va învrednici nimeni, dacă nu a semănat toate semințele care atârnă de el.
Altceva este a nu ne revolta față de necinstiri, de batjocuri, de încercări și de necazuri, și altceva a ne arăta mulțumiți de ele și a ne ruga pentru cei ce ne fac acestea. Altceva este a iubi din suflet pe aceștia și altceva a întipări, pe lângă aceasta, în mintea noastră, fața fiecăruia din ei și a-i îmbrățișa fără patimă ca pe niște prieteni adevărați, cu lacrimi de iubire sinceră, fără să se afle, în acea clipă, nici o urmă a vreunei supărări în noi. Iar lucrul mai mare decât cele spuse este ca, în timpul însuși al ispitelor, să aibă cineva, în chip neschimbat, aceeași bună simțire, egală pentru cei ce-l batjocoresc în față, îl calomniază, îl judecă, îl osândesc, îl înjură și-l scuipă în față, și pentru cei ce iau, în afară, înfățișarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleași lucruri fără să se poată însă ascunde, de fapt. Dar neasemănat mai mare lucru decât toate acestea, socotesc că este ca cineva să uite cu desăvârșire cele ce le-a suferit și să nu-și aducă aminte de ceva din ceea ce i s-a întâmplat, fie că lipsesc, fie că sunt de față cei ce l-au supărat, ci să-i primească și pe aceștia la fel ca pe prieteni, în convorbiri și la masă, fără nici o gândire la cele întâmplate.
Nu e același lucru a-ți aduce aminte de Dumnezeu și a-L iubi pe Dumnezeu. Nici a te teme de Dumnezeu și a păzi poruncile Lui. Altceva sunt acestea și altceva acelea. Dar amândouă sunt specifice celor desăvârșiți și nepătimitori.
Liniștea minții și tainele minunate ale lui Dumnezeu
Altceva este nepăcătuirea și altceva împlinirea poruncilor. Cea din urmă este proprie celor ce se nevoiesc și viețuiesc după Evanghelie, iar cea dintâi este proprie celor ce au dobândit prima nepătimire. Liniștea nu e, desigur, același lucru cu lenea. Nici tăcerea nu e una cu liniștea. Altceva e fiecare din acestea. Lenea sau nelucrarea este proprie celor ce nu voiesc să cunoască împărtășirea de bunătățile lui Dumnezeu, nici să împlinească ceva din cele bune. Lucrarea poruncilor este proprie celor ce se ocupă neîncetat cu cunoștința lui Dumnezeu și stăruie în înțelegerea cuvântului înțelepciunii lui Dumnezeu și cercetează adâncurile Duhului și sunt introduși în tainele minunate ale lui Dumnezeu. Iar liniștea este proprie celor ce săvârșesc lucrarea minții cu luarea-aminte a unei cugetări pline de atenție la gânduri.
Nu este același lucru retragerea (din lume) ca mutarea dintr-un loc în alt loc și adevărata înstrăinare; ci, altceva și altceva. Cea dintâi este a celor ce luptă și a celor ce, din cauza lenei, sunt purtați de o cugetare nestatornică, sau din cauza unui prisos de căldură doresc lupte și mai mari. Iar a doua este a celor ce s-au răstignit lumii (I Cor. II, l0) și lucrurilor lumii și doresc să fie pururea numai cu Dumnezeu și cu îngerii și nu se întorc deloc spre cele omenești.
Altceva este a te împotrivi vrăjmașilor și a lupta împotriva lor și altceva a-i birui și a-i supune și a-i omorî cu desăvârșire. Primul lucru e propriu luptătorilor și vitejilor în cele ale ne-voinței; al doilea e propriu celor nepătimitori și desăvârșiților, să nu se lase amăgiți, nici să-și amăgească sufletele lor, ci să știe că ei umblă zadarnic, ca într-un întuneric.
Mulți s-au supus acestor nevoințe, unul pentru un motiv, altul pentru alt motiv. Dar foarte puțini sunt cei ce au săvârșit osteneala lor cu frică și cu dragoste firească de Dumnezeu. Singuri aceștia, ajutați de har, izbutesc în scurtă vreme în lucrarea virtuții și se întind spre cele spuse. Ceilalți sunt lăsați, cum s-a spus, „să rătăcească în loc neumblat și nu pe cale“ (Ps. CVI, 40), potrivit cuvântului: „Și i-am trimis pe ei după uneltirile inimilor lor, merge-vor întru meșteșugirile lor“ (Ps. LXXX, II).
Cel ce a dobândit experiența acestora prin sârguința cea mai bună va cunoaște puterea (înțelesul) celor spuse. Iar cel ce e altfel, va cunoaște înțelesul din afară al celor spuse, dar despre înțelesul lor duhovnicesc, care se cunoaște cu înțelegerea, nu va avea decât idei teoretice, sau mai bine zis va plăsmui în cugetarea lui chipuri mincinoase, fiind foarte departe de ele, ca un om ce se amăgește.
(Ionuț BURSUC, Texte selectate din Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, în Filocalia a VI-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1977)