Suceava avea la sfârșitul anilor ‘70 un aspect de oraș modern, în care cartierele noi de blocuri reprezentau deja ponderea principală. Proprietarii de case vechi care avuseseră mai mult noroc își păstraseră proprietățile înghesuite printre blocuri, cei mai mulți pierzându-și însă grădinile aferente construcțiilor. Acea Suceavă pe care am întâlnit-o în scrieri sau în fotografiile de la începutul secolului XX se mai păstra doar pe câteva străzi din apropierea noului centru al orașului, însă nu pentru mult timp.
În timpul vizitelor făcute de președintele Nicolae Ceaușescu în județ, acesta a ajuns de mai multe ori să cuvânteze mulțimii din balconul Casei de Cultură a Sindicatelor. În ultima parte a anilor ‘70, nu mai era pe placul său ce zărea în capătul străzii Ștefan cel Mare și au început tatonările pentru demolarea vechilor structuri arhitectonice, păstrate pe doar câteva străzi din zona centrală. Lucrurile nu puteau fi făcute în mare grabă, putând exista la un moment dat o reacție din partea populației. Trebuia găsită o soluție de justificare a acestui demers, așa că modul cel mai simplu de rezolvare a problemei era lăsarea de izbeliște a clădirilor vechi și demolarea acestora când efectiv deveneau periculoase pentru oameni și erau pe punctul de a se prăbuși.
Centrul vechi, un fragment de istorie a ultimelor două secole
Centrul vechi al orașului Suceava era format din câteva fronturi stradale, închegate din punct de vedere arhitectonic, cu clădiri (cele mai multe cu parter și etaj) provenind din secolele XVIII-XIX și începutul secolului XX. Acest centru conținea o porțiune din strada Ștefan cel Mare, începând de la strada Nicolae Bălcescu spre Biserica „Sf. Dumitru”, pe o lungime de circa 100 de metri, și strada Curtea Domnească, care începea la Liceul de Artă și urca până la strada Armenească, în dreptul Liceului „Ștefan cel Mare”, pe o lungime de circa 300 de metri. Era o zonă veche mai mică decât a altor orașe din Moldova, dând aici exemplul orașului Botoșani, unde centrul vechi și piața au dimensiuni apreciabile. În acest areal destul de mic se păstrase un crâmpei din orașul de altădată, în care răsunau încă pașii de defilare pe pavajul de granit și uralele din timpul vizitelor împăraților Austo-Ungariei sau ale regilor României Carol I și Ferdinand. De pe strada care purta numele Regelui Ferdinand, în perioada interbelică se porneau defilările, șirurile de oameni trecând prin fața Primăriei (aflată în clădirea Prefecturii de astăzi) și a Prefecturii de atunci (clădirea Muzeului de Istorie de astăzi). Zăngănitul de arme al defilărilor legionare le dădea parcă fiori și acum celor din conducerea partidului comunist, iar mitul și tradiția marelui voievod Ștefan cel Mare îi înnebunea pe cei din conducerea statului, care doreau să-l elimine cu orice preț. Ei doreau o Suceavă modernă, care să aducă aminte cât mai puțin de gloria acelor vremuri apuse.
În acel oraș vechi existau câteva străzi frumoase, precum Karl Marx (Curtea Domnească), Ștefan cel Mare sau pitoreasca stradă a Meseriașilor, cu uși și geamuri ferecate, dar și cunoscutul magazin Firicelul sau restaurantul Casa Bucovineană, un restaurant cu ștaif, care avea o bucătărie vestită. Peste drum de el se afla o cârciumă cu terasa înconjurată de un gard din șipci de lemn, îmbrăcat toamna în stuf, la vremea pastramei și a mustului. Peste drum de Biserica „Sf. Dumitru” se afla celebra cârciumă Mestecăniș, o bodegă cu podelele de scânduri date cu gaz, frecventată de piețari și navetiștii de la vechea Autogară, aflată cândva în apropierea gardului bisericii. Nu puțini sunt cei care își mai aduc aminte de celebra gogoșărie aflată pe strada Karl Marx, unde aluatul curgea în mod curios în locașurile unei mașini de tip revolver, din care ieșeau pe rând gogoșile aburinde. Se mâncau apoi la mese în picioare, după care se stingeau cu un Quick Cola.
Pivnițele și cramele se întindeau sub vechiul oraș
La vreo sută de metri în spatele restaurantului Mestecăniș se afla o pivniță medievală, aflată la o mare adâncime. Odată cu construcția ansamblului noului centru al orașului, deasupra acestei pivnițe a fost ridicat un bloc cu 5 niveluri, a cărui fundație a încălecat pivnița, fără a o afecta în vreun fel. Ea a luat numele de Crama Vânătorul, actualul Club V, o cramă care rezistă poate de sute de ani, fără nici cea mai mică infiltrație de apă.
Pivnițele se întindeau pe sub întreg centrul vechi al orașului. La ridicarea Casei de Cultură s-au demolat imensele pivnițe existente sub imobilele distruse atunci. Acestea ar fi putut fi păstrate și înglobate sub noua clădire, dar din păcate nu s-a vrut asta. De pivnițe mari, pe două-trei niveluri, beneficia și hotelul sau hanul Langer, aflat atunci undeva pe zona pietonală de astăzi. Pe aici se putea intra în subteran și cutreiera orașul prin pivnițe subterane de o rară frumusețe, cu ieșiri în fața Romtelecom de astăzi sau lângă Colegiul „Ștefan cel Mare”. Atunci s-a dorit însă foarte clar demolarea acelei zone și aducerea ei la un stadiu modern, printr-un plan care avea la bază rațiuni pur economice și politice.
Încercări de salvare a hanului Langer și implicit a vechiului centru
Au existat însă și proiecte care atestă faptul că arhitecții perioadei respective au vrut să conserve zona respectivă, dar la nivel înalt nu s-a dorit asta. Poziția proiectanților, a arhitecților suceveni a fost pentru păstrarea, respectiv consolidarea acestei moșteniri urbanistice. Arhitectul Eusebie Latiș își amintește: ”Nu pot spune că aceasta era și opțiunea unor factori de decizie locală și în special centrală. Personal am încercat în mai multe rânduri să găsesc sprijin pe linie profesională la Uniunea Arhitecților și am și publicat asemenea demersuri în revista de specialitate «Arhitectura». După mai multe discuții purtate la Ministerul Turismului, mi s-a părut că văd o luminiță la capătul tunelului. Am reușit să obțin o comandă pentru întocmirea proiectului privind restaurarea hanului Sucevei – hotel Langer, de pe strada Ștefan cel Mare, alipit pieței centrale. Proiectul elaborat împlinea și esența inscripției de la intrarea în han: «Tuturor străinilor pentru o găzduire confortabilă, cetățenilor orașului ca local de distracție…». Însă totul s-a topit când ministerul a stopat deschiderea finanțării pentru executarea lucrării.”
Clădirea hanului Langer era una dintre cele mai valoroase construcții ale zonei, din punct de vedere arhitectural, dispunând de planșee în boltă și pridvoare spre curtea interioară. Pe timpuri avea la stradă un restaurant cu cafenea, iar la etaj, camere de cazare, având și un club pentru biliard și jocuri de noroc. Reabilitarea hanului, care în anii ‘70 avea alte destinații utilitare, în el funcționând un aprozar la primul nivel, ar fi putut constitui un prim pas în susținerea în continuare a protejării și consolidării celorlalte clădiri din vechiul centru al orașului. ”Începerea demolării acestor construcții vechi, cu valoare istorică pentru oraș, ar fi putut duce la proteste din partea locuitorilor. Sub deviza «Timpul le rezolvă pe toate», s-a acționat cu răbdare, ajungându-se ca după 20 de ani de la construirea pieței centrale (n.r. – în 1982), indiferența să ducă la impunerea hotărârii de evacuare a locatarilor din câteva clădiri de pe strada Curtea Domnească și din clădirile de pe strada Ștefan cel Mare, colț cu Curtea Domnească, vizavi de Biserica «Sf. Dumitru». Plana riscul prăbușirii acestor imobile, cu consecințe previzibile pentru viața oamenilor. Emiterea către institutul nostru de proiectare a comenzii de elaborare a documentației pentru ridicarea unor blocuri noi în această zonă părea firească, atât pentru diriguitorii locali, cât mai ales pentru cei de la centru”, ne-a relatat arhitectul Eusebie Latiș, fost director al Centrului de Proiectări Suceava.
În anul 1982, întreaga zonă veche a orașului Suceava era pusă la pământ, ascunzând povești triste și neștiute de pe fiecare străduță sau de la fiecare număr poștal al fostului centru de altădată.
Transformările radicale din acei ani au rupt legătura cu trecutul
Sunt unii oameni care au privit această dispariție a vechiului oraș ca pe o cale care trebuia urmată, un lucru necesar. Alții cred că orașul vechi ar fi povestit lumii de astăzi despre un trecut imperial glorios, despre o lume prosperă, capabilă să ridice în vremurile de atunci frumuseți arhitectonice remarcabile.
Arhitectul Viorel Blanaru, martor al tuturor acestor transformări ale orașului, povestește: ”Sunt unii oameni care spun că atunci când au venit în Suceava, în anii ‘50, au întâlnit un oraș provincial plin de maghernițe, acest oraș devenind unul modern când s-au demolat casele vechi. Poate fi și aceasta o interpretare, dar la fel de bine putea fi păstrat și consolidat acel centru vechi, cum s-a făcut la Botoșani, la Vatra Dornei, la Câmpulung Moldovenesc sau la Rădăuți. Puteau fi păstrate acele fragmente de clădiri, conservate și puse în valoare, prin intermediul câtorva elemente. Din acea Suceavă veche sau postmedievală au rămas astăzi Muzeul Bucovinei (fostă Prefectură), actuala Prefectură, acea căsuță a Sindicatelor, care poate dispărea și ea într-o zi și care a aparținut fostului Arhimandrit Sidorovici de la Mănăstirea «Sfântul Ioan cel Nou», ici colo câteva clădiri și cam atât. Bisericile vechi au rămas într-adevăr, pentru că de biserici nu s-a luat nimeni niciodată. Poate și din cauză că Suceava ca județ avea marile mănăstiri, la care marile consolidări s-au făcut în anii ‘70. Însă acea identitate a orașului postmedieval Suceava a fost ștearsă pe vremea lui Ceaușescu și a antecesorilor săi, când se dorea ca identitatea orașelor să dispară, toate trebuind să arate la fel.”
Din vechiul oraș a rămas doar acea rezervație de arhitectură care conține străzile Petru Rareș, Ion Creangă, Armenească și Dragoș Vodă, fiind considerate reprezentative pentru oraș, aici fiind conservate câteva case care au păstrat atmosfera vechiului oraș.
