Democratizarea partidelor ? (II)

Schimbările recente survenite pe scena politică suceveană, cu referire la opțiunea făcută de către domnii Ion Lungu și Vasile Tofan către PD-L, au constituit un subiect larg mediatizat, subiect pe fondul căruia nu doresc să mă pronunț explicit. Totuși, momentul 3 februarie 2008 și „lansarea” publică a celor trei candidați ai PD-L pentru primăriile din Piatra Neamț, Suceava și Botoșani înseamnă de facto startul campaniei electorale pe Nord-Est-ul României. Începutul acestei campanii pare a fi favorabil PD-L-ului construit ca o structură politică tip mega-partid, ca partid prezidențial, gândit să absoarbă alte structuri politice mai „fragile”, cât și categoria de activiști politici indeciși, ușor de convins, ușor de manipulat și îndeosebi ușor de inclus sub o „comandă unică”. Opțiunea electoratului este însă suficient de fluctuantă, iar predicțiile ce pot fi formulate acum, spun eu, sunt extrem de înșelătoare. De exemplu, la începutul anului 2004 domnul Marian Ionescu, primar PSD al Municipiului Suceava la acel moment, era localizat/cotat în mai toate sondajele de opinie la 70% sau mai mult; a fost un început favorabil de campanie pentru dl. Ionescu, dacă ne amintim; la acel moment domnul Ionescu era sigur de sine, sigur de al doilea mandat, iar zeci de colegi de partid sau din alte „zone” stăteau în antecameră la domnia sa pentru a-i prezenta un nou „set de periuțe”, mai toată lumea îl felicita deja ca „nou primar”, campania domniei sale a fost extrem de agresivă, cu tone de materiale publicitare etc.; toate acestea s-au dovedit însă insuficiente pentru ca dl. Ionescu să obțină cel de-al doilea mandat de primar al Municipiului Suceava.
În mod oarecum indirect „aglomerarea” politică ce se produce actualmente în jurul PD-L-ului rămâne însă conexată, cred eu, de necesitatea democratizării structurilor interne ale tuturor partidelor politice. Este absolut uimitor cum ceea ce numim „putere”, încă de pe vremea Imperiului Roman și până în prezent, exercită o forță de atracție, instituie automat o zonă „gravitațională”, non-cuantificabilă dar certă, vizibilă, palpabilă, concretă, aproape materială asupra diverselor grupuri/grupări sociale, instituții, persoane, lideri de diverse categorii etc. Cum explicăm recenta „polarizare” în jurul domnului Traian Băsescu și a PD-L-ului? Care este mecanismul intern de funcționare al acestei structuri politice și raporturile de la vârf până la baza piramidei organizaționale? Atunci când puterea se concentrează în jurul unei persoane de tip autocrat, oricare ar fi funcția/poziția deținută de acea persoană și oricare ar fi tipul de structură organizatorică, discutăm de o centralizare excesivă a puterii și de raporturi anormale între „șefi” și „subordonați”. O situație de putere excesivă și de multiplicare a ei către bază a funcționat, cu rezultatele cunoscute, în perioada 2000-2004 când modelul „Adrian Năstase” s-a multiplicat ad literam în „copii” fidele la nivel local, numite la acel moment de către presă drept „baroni locali”. Modelul impus de vârful piramidei în astfel de cazuri se multiplică la infinit înspre baza piramidei, orice management participativ devenind non-operabil; este, în esență, cred eu, starea de fapt ce caracterizează funcționare internă a PD-L; „șeful”, oricare ar fi el, devine automat plin de calități: frumos, priceput, inteligent, capabil, vizionar, strateg etc.; aprecierile deplasate, flatările gratuite, adjective ce nu sunt în DEX, „seturile de periuțe”, poziția de „drepți”, poziția „ghiocelului” sunt instrumentele zilnice la care vor trebui să apeleze „subordonații” din structurile PD-L. Ca argument în favoarea ideii anterioare voi invoca un articol din Crai Nou, sub semnătura domnului Mihai Chira ( „Până unde merg oamenii lui Flutur?”), articol în care ziaristul explică pertinent „cum înțeleg oamenii senatorului Gheorghe Flutur să facă politică”; între altele, se spune că „pentru o mângâiere pe ceafă subordonații lui Flutur se pretează la cele mai josnice gesturi”. Îmi este greu să percep cum o structură politică autocratică, de tip PD-L, ce funcționează intern discreționar și non-transparent, ar putea, realmente, să inducă în societatea românească fie și o undă de democrație reală, fie și un început de stare de normalitate. Altfel spus, mă asociez opiniei exprimate de ziaristul Mihai Chira în sensul că „îmi aduc aminte discursul domnului Flutur atunci când a plecate din PNL și ce clama pe toate drumurile”: dreptate, adevăr, o nouă clasă etc. ; cine ar urma să realizeze astfel de deziderate însă? Dacă structura politică numită PD-L va înregistra un trend descendent în preferințele electoratului? Dacă electoratul va decide să sancționeze sever non-transparența și mecanismul discreționar de exercitare a democrației/puterii în funcționarea acestui partid?