Democratizarea partidelor? (I)

De circa 18 ani se discută, chiar insistent, despre necesitatea democratizării societății românești, dar se invocă mai rar mecanismul democratic/autocratic ce funcționează în interiorul partidelor politice. Diverși lideri politici , dar și lideri de opinie, voci autorizate ale presei sau media, accentuează până la saturație necesitatea funcționării unei economii capitaliste, ca suport al funcționării mecanismului social. Extrem de rar însă se analizează pertinent mecanismul de exercitare a puterii în structura forțelor politice din România, în funcționarea fiecărui partid politic. Liderii politici, la nivel central sau local, încă nu au reușit să perceapă complet un adevăr extrem de simplu, anume că în contextul statului de drept nimeni nu deține puterea totală, că puterea, oricum ar fi definită, se partajează între diverse instituții/persoane; iar acest adevăr este valabil atât la nivel macroeconomic cât și în cazul fiecărei structuri organizate, de tip instituție, companie, ONG sau construcție politică. Mai mult, principiile managementului modern confirmă că este preferabil a discuta despre influență și nu despre putere, și că liderii autentici ce conduc echipe performante, fie cu referire la competiția globală dintre MNC-uri, fie cu referire la competiția politică, preferă să își partajeze influența între ei și să obțină efectul de sinergie în jurul unei idei comune, al unei „misiuni” (misiunea unei firme este echivalentul doctrinei pentru un partid politic).
Aspectele invocate par oarecum abstracte, însă corespondentul lor pragmatic a fost extrem de vizibil la recentul congres al Partidului Conservator. Într-un excelent articol din ziarul Gândul, Liliana Ruse a analizat pertinent mecanismul „meschin” ce a stat la baza funcționării acestui partid, construit în jurul unui mic „dictator”, anume Dan Voiculescu, personaj de tip autocrat, ce nu admite să partajeze puterea/influența; situații absolut similare se regăsesc în cazul altor partide precum PRM, construit în jurul domnului Corneliu Vadim Tudor, sau PNG, construit în jurul domnului George Becali, iar rezultatul acestui mod de a face politică s-a văzut în decursul celor 18 ani, îndeosebi la alegerile europarlamentare din noiembrie anul trecut; se pare că singura excepție notabilă de la contextul invocat este dată actualmente de PD-L. Fără a analiza in extenso mica „revoluție” ce a fost sesizabilă la congresul PC, voi spune doar că structurile politice construite în jurul unor autocrați, a unor mici dictatori, fără doctrine clare, fără o misiune comunicată public, se vor dezintegra mai devreme sau mai târziu, funcție de cum va evolua scena politică în următorii doi/ trei ani; voi mai adăuga ideea că adoptarea votului uninominal ar constitui, evident, un mic pas în direcția democratizării partidelor.
Doamna Liliana Ruse discută despre wind of change , înțelegând că și în cazul unor partide precum PRM sau PNG se impun schimbări esențiale în mecanismul intern de funcționare a lor pentru a supraviețui pe scena politică. Într-adevăr , fără schimbări de optică, de abordare, fără unitate în promovarea unei idei centrale, fără efortul comun al unor echipe de management politic, nu cred că va mai fi posibilă simpla „translație” de la puterea conferită de bani înspre poziții politice notabile, de la puterea dată de funcții administrative înspre lideri reali/autentici. Mai mult, fără un număr de „n” lideri politici autentici care să polarizeze în jurul lor preocupările/interesele unui segment din electorat, nu cred că vor mai fi posibile succese remarcabile în competiția politică.
Dacă deciziile politice nu ar avea consecințe absolut concrete pentru fiecare dintre noi, ar fi preferabil să ne amuzăm pe marginea unui „spectacol” real prin care se transformă un personaj politic din nobody and no name „ieri” în cineva „astăzi”, din anonimul perfect, anterior, în personajul public, de apoi, ar fi preferabil să evocăm metamorfoza la care este supus omul politic român între momentul prealabil accesului într-o funcție și cel ulterior; se remarcă o schimbare de 180 de grade, de ton, de atitudine, de limbaj, de comportament, de eleganță, de stil, de „cultură” etc. Exercitarea puterii rămâne un „drog” formidabil pentru toți oamenii politici din diverse țări, inclusiv pentru cei din România de astăzi, extrem de puțini înțelegând distincția între putere și influență, percepând cu adevărat caracterul efemer al poziției deținute. Revenind la articolul doamnei Ruse, mă asociez întrebării de fond invocate de ea : „Oare cât va mai trece până când democrat-liberalii” de astăzi, adică PD-L-ul, se vor afla în ipostaza unui PC oarecare?