Degustarea lumii prin recunoștință

Există o primă etapă în care omul este tentat să consume mai ales acele alimente plăcute la gust, chiar dacă sunt vătămătoare. În același timp, pe cele care nu sunt atât de gustoase, dar fac mult bine organismului, le disprețuiește. Într-o a doua etapă, a maturității, când a cunoscut boala, necazul și amarul suferinței, volens-nolens, omul intră la regim și, astfel, învață prin suferință să caute acele alimente care îi fac bine. La fel, tânărul caută să se întovărășească, la început, mai ales cu oameni frumoși fizic, chiar dacă la caracter găunoși. În timp, înaintează spre un prag superior, învățând să îl prețuiască pe cel de lângă el dincolo de felul în care arată.
Descoperim oameni frumoși, dar amari, mânioși, semănători de tulburare și chinuitori prin purtările lor. Aflăm însă și oameni urâți sau figuri șterse care odihnesc, bucură, alină, aduc liniștire și bunătate prin felul lor de a fi.
Încet-încet devii selectiv și preferi oamenii care fac bine la inimă, în locul celor care desfată ochii, dar amărăsc inima. Frumosul este acum înțeles ca ceva bun de pus la rană, care unge la suflet. Nu este ceva care place datorită proporțiilor bine definite, ci o realitate care mângâie, alină, vindecă, întremează, dă putere. Frumoasă este o familie care se hotărăște să adopte un copil, în loc să se complacă în situația că nu pot concepe un vlăstar al coapselor lor. Frumoasă este o femeie care se îngrijește de casă și de copii.
Filosoful german Immanuel Kant susținea că „este frumos ceea ce place fără interes”, adică dezinteresat. Definiția surprinde esența frumosului în calitatea sa antică de bun, de bine – kalokagathon. Este frumos omul pe care îl vezi dincolo de vreun interes pe care îl poți avea cu privire la el, de natură senzuală sau utilitară. În sensul acesta, definiția kantiană este revelatoare. Ajungi la miezul lucrului numai după ce îndepărtezi coaja interesului mediocru cu privire la el. Contempli astfel estetic, dar și etic lumea.
Scriitorul Stendhal propunea o definiție opusă: „Frumosul făgăduiește fericirea”, adică orice contemplație estetică presupune un interes. Desigur, însă trebuie să deosebim între un interes superior, spiritual al contemplației, și un interes material și josnic. De asemenea, și reveria este un simulacru de contemplație, în sensul de repaos fiziologic, oboseală a creierului, când privești „în gol” sau „furat de peisaj”. Aici lipsește un interes precis, dar și contemplația estetică.
Dificultatea rezidă nu în faptul de-a dobândi această privire non-culinară, ci de a nu recădea în patima contemplării gurmande a lumii dimprejur. Paradoxal, postul de mâncare are un aport decisiv în perceperea omului și a lumii în structura lor noncomestibilă. Odată potolită senzualitatea prin postire, ni se deschid ochii spre o întrezărire non-anatomică a omului, cumva ca în reprezentările bidimensionale ale sfinților din icoane.
În al treilea rând, după ce am trecut prin înfruptarea lacomă din cele ale lumii, prin selectarea sigură numai a celor care ne fac bine, există și o altă etapă în care deguști lumea așa cum este, fără să alegi sau să preferi între gustos și amar. Acești coeficienți alimentari îți devin indiferenți în modul de degustare și percepție a realității și evenimentelor. Dar și aici trebuie să distingem între nepătimire și blazare, între stăpânirea de sine și dezgustul ca reacție de structură, între copt și crud.
Omul duhovnicesc mănâncă orice i se pune în față, fără lăcomie sau dezgust, însă iluminat de recunoștință. Mulțumirea pentru alimente, recunoștința în fața oamenilor și a Domnului este etapa de pârguire a sufletului. Nu mai deosebești alimentele și oamenii după gust, nici după calitate sau efecte. De bună seamă, nici nu mănânci ceva care știi că îți face rău, nici nu îl ispitești pe Dumnezeu mâncând sau bând ceva otrăvitor, cu părerea că nu vei păți nimic dacă doar îți faci semnul crucii. Nici nu te întovărășești cu oameni dedați la patimi, hoți, haini sau violenți sau care vezi că te trag în vreo rătăcire.
Ești doar recunoscător pentru toate câte sunt așa cum sunt, pătruns de conștiința păcătoșeniei și a nevredniciei, într-un univers în care toate se rotesc sub ochii priveghetori și calzi ai Domnului. Pășești pe treapta slavosloviei, când îl guști pe Dumnezeu cu papila recunoștinței. Dragostea lui este și când prinzi luna în lasou, și când dorințele nu reușesc să prindă tramvaiul viselor lor. (Pr. Constantin Ghiță, Ziarul Lumina)