„Bătrâni stând la coadă” este titlul unuia dintre cele mai familiare și mai deprimante tablouri ale României. Ale României de azi, nu ale României ceaușiste, când multiplele raționalizări ale dictatorului făceau din coadă o prezență normală, în peisajul edilitar.
Cu căciuli de oaie sau cu baticuri pe cap, de-o nasoleală cum doar în țara noastră poate fi întâlnită, cu hainele lor de-un cenușiu bătând în resemniu, cu pantofi pingeliți a n-a oară, pensionarii se pun în mișcare ca la un semn din goarnă cam spre ora 16, pentru a se reuni în degradantele cozi. Apoi, se pun pe așteptat, cu o expresie dezumanizată peste chipuri, pândind apariția și descărcarea „mărfii”. Spre ora 17, când se ivesc mașinile burdușite, un freamăt înfioară brumăriul creț al căciulilor. Oare azi o să ajungă pentru toți ? Or să apuce, sau n-or să apuce ? Aceasta e întrebarea, destul de hamletiană, în felul ei.
Pensionarii României de azi nu se încolonează în fiecare după-amiază pentru a forma cozi la unt – lapte – ouă – pâine – adidași de porc ori la alte produse alimentare necesare vieții. Dacă ar sta la unt – lapte – ouă – pâine – adidași de porc, tabloul schițat mai sus ar fi scuzabil.
Dar nu, coloana altceva așteaptă: un ziar, „Adevărul de seară”. Și nu-l așteaptă pentru că membrii cozii se hrănesc cu vitaminele conținute de știri și de reportaje sau pentru că-s, în general, avizi de lectură. Nici pentru că ziarul ar fi cine știe ce bunăciune pe ramura jurnalismului, vreun „The Independent” sau „The Guardian” de-al nostru. Ca s-o zicem pe-aia dreaptă, gazeta lui Patriciu e discutabilă, pe alocuri chiar jenant de slabă. Dar prezintă marea calitate că se distribuie gratuit, fiind, cum se zice în graiul nostru, o „mocăciune”.
Ce tristă e țara unde omul nu-și permite să-și cumpere un ziar pe gustul lui, preferând să stea la coadă ca să capete unul oarecare, dar moca. Ce trist e să accepți niște firimituri tipărite de la milardarul Patriciu. Dacă mă gândesc mai bine, e chiar o chestiune de demnitate.
