Zece mii de unguri i-au cerut socoteală premierului Ferenc Gyurcsany pentru minciună. Mai-marele executivului de la Budapesta, pe care l-am cunoscut direct acum vreo doi ani, de orientare socialistă (altfel un prosper om de afaceri), a dat-o, cum el însuși cu gura lui o spune, în bară. Adică a mințit cu nerușinare electoratul, l-a dus cu preșul pentru a se instala viguros la putere, dar electoratul s-a prins. Confruntat cu iritarea mulțimii, apoi cu violența dezlănțuită, Gyurcsany nu-și cere iertare, nu stă în genunchi pe coji de nucă, nu-și dă cu nuiaua prostiei în cap, ci scoate pe stradă batalioane călare, pompieri cu tunuri cu apă, zvârlitori de gaze lacrimogene. Imaginile, în amețitoare simetrie cu cele din Bucureștii lui decembrie 1989, ar trebui să se încheie logic cu suirea în elicopter a premierului și fuga rușinoasă, dar sănătoasă în cer.
Am trăit o viață cu exemplul repetat până la sufocare al Ungariei civilizate. În socialism ungurii erau occidentalii de lângă noi, în capitalism ungurii au lefuri babane ca nemții, străzile lor sunt curate, ungurii nu scuipă coji de semințe pe stadioane și nu se scobesc cu degetul în nas. Catolici fiind, ungurii sunt granița dintre prosperitatea civilizată a Occidentului cu ortodocsia greco-româno-rusă, religie slabă, tolerantă, motivând un individ subțire sufletește și anemic moral.
Așa o fi. Imaginile de la Budapesta din ultimele zile și nopți, cu mașini incendiate, cu devastarea sediului televiziunii, cu sticle Molotov și bastoane de cauciuc care sparg figuri, cu cai care frământă în copite trupuri de tineri, îmi arată însă o altă față a Ungariei, pitită dibaci în psihologia unui popor care are tarele, neputințele și excesele lui. Culmea este că violențele de acum, de-o anvergură greu de închipuit, mi i-au umanizat pe unguri. Iată, mi-am zis, nici ei nu-s perfecți. Înțeleg că manifestările dure sunt ale tinerilor de extremă dreapta. Să nu uităm că și extrema dreaptă, și drogații, și dezaxații aparțin în procente variabile poporului respectiv.
Atât. Mă întorc acum la politicieni. Dacă în stradă avem de-a face cu extremismul temperamental al unora, în birourile înalte ale politicii avem de-a face cu extremismul scârbos al minciunii. Gyurcsany vorbește nu în public, ci într-o discuție de partid (un fel de stenograme ale PSD intrate în posesia presei) că ascensiunea la putere s-a produs prin minciună. Minciună, minciună și iar minciună. Iată azi decontul minciunii în stradă. Sticlele incendiare aruncate în sediul partidului la putere corectează, cu nedorite virgule în flăcări, textul vorbit al premierului.
Ce vor învăța oare politicienii români, dacă vor învăța ceva din pățania ungară? Câte minciuni s-au produs în campaniile electorale, câte sfidări ale bunului simț! Traian Băsescu este, dintre politicienii actuali, un desăvârșit actor al minciunii. Se culcă cu minciuna, bea toată noaptea cu minciuna alături, se trezește cu minciuna la cafeaua de dimineață. Am un întreg inventar al minciunilor prezidențiale pentru că ele sunt mai vizibile. Le am și pe-ale altora. „Să trăiți bine!”, striga din toate balcoanele electorale președintele. „Vom înjumătăți impozitele”, țipa premierul Ungariei. Nu numai că n-a înjumătățit impozitele, ci le-a dublat. Ungaria e acum în flăcări, iar vechiul și armoniosul oraș Budapesta devastat. Nu-mi doresc așa ceva pentru România. Dar politicienii trebuie să priceapă că minciuna are membrele inferioare boante și nu poate alerga prea mult. Mai devreme sau mai târziu prostimea, cum ne alintă politicienii pe noi alegătorii în ședințele cu ușile închise, se trezește. Și atunci ies flăcări.
