Deci, se poate!

Cei care au văzut multe se entuziasmează greu fiindcă, simplu, înainte de a aplauda, pot recurge la comparații cu realități similare din alte orizonturi. Recunosc: m-am dus la Ferma (sau Firma?) „Astra” cu precauția și reținerea călătoriei la pomul lăudat. În veacul trecut, am bătut cu piciorul mai toate coclaurile din stânga Prutului, deoarece grupei mele de vânătoare îi era arondată zona Trifești. Pământ bun, sate sărmane, cum, de altfel, întâlneai în tot nord-estul românesc. Nici coastele molcome ale dealurilor vălurite, nici pâlcurile de pădure țepoasă (salcâmi – copacul sărăciei) nu țineau cine știe ce vânat, pe deasupra și din greu braconat, așa că, după expedițiile istovitoare prin arături hulpave și glodoase, prin nesfârșite schinării (chiar unde-i Ferma mai sărea, din stufărișuri, câte un fazan), nu prea aveam cu ce ne lăuda, la „concluziile” cu molan fiert.
Singurul obiectiv ce prezenta oarece interes în zonă (dacă aveai curaj să înfrunți cei șase kilometri de drum rural moldav, adică, desfundat) era în satul component Hermeziu, unde se puteau vedea conacul Negruzzeștilor (în care s-a născut părintele nuvelei istorice românești), devenit Casă memorială, biserica satului, edificată cu aproape două veacuri în urmă, mormântul lui Const. Negruzzi și parcul conacului, cândva „în floare”. Cine să mai știe că aici au poposit în ospeție Cuza, Alecsandri, Kogălniceanu, Caudella, P.P. Carp și atâția alți moldoveni „de samă”? Foștii mei colegi de grupă la Filologie, Liviu și Olga Rusu, au fost cei care s-au ocupat, între 1993-1995, de restaurarea Casei și alcătuirea fondului memorial. Care, din păcate, până la râvnita și ipotetica așternere a asfaltului, rămâne greu accesibil și în afara traseelor turistice obișnuite.
Numai că, surprinzător, la Trifești a apărut și un alt obiectiv turistic: după cum atestă internetul, Ferma „Astra”, gospodărită de agronomul Vasile Lungu, primește frecvent vizitatori și din țară, și din străinătate. Asta nu datorită ogrăzii colorate cu păsăret din toate speciile – între care și struți! – nici degustărilor din „vinul casei”, ci pentru deslușirea unui fenomen mai rar astăzi și, de regulă, introdus în orice discuție cu sintagma optimistă „deci, se poate!”, eventual conjugată cu „Omul sfințește locul!” În epicentrul sărăciei moldave a apărut o oază în care pământul dă de două și de trei ori mai multă roadă, iar ideea de exploatație agricolă nu mai înseamnă glod și treabă de mântuială („poate dă Dumnezeu ploaie…”), ci poate fi adusă, cu ceva strădanie, inteligență și inițiativă, către parametrii agriculturii veacului XXI. Nu trebuie să fii mare specialist pentru a remarca dintr-o ochire că acareturile și utilajele fermei par scoase din cutie, că spalierii plantațiilor de vie sunt aliniați la centimetru, fără nici o știrbitură, că pământul este lucrat cu o minuție ce presupune nu numai profesionalism, ci și dragoste de gospodar, că instalațiile Stației de vinificație, răsfățate în inoxuri, pot rivaliza oricând cu cele din occident, că, la Trifești, întâlnești tipuri de mașini agricole, dar și tehnologii, rar văzute în România, că aripile de ploaie nu-s betegite și peticite, ci par abia ieri instalate, că toate clădirile fermei strălucesc de curățenie – și așa mai departe, de la impecabila uniformă a lucrătoarelor de la cantină, până la absența totală a ciuveielor de toate soiurile ce poluează incinta oricărei exploatații agricole.
Inginerul Vasile Lungu a început, în 2001, cu un singur amărât de tractor U650 și cu 150 de hectare luate în arendă. Acum are un invidiabil parc de mașini moderne, cu care lucrează peste 3.000 de hectare, producând inclusiv pentru export. În bună măsură, de prosperitatea și prestigiul „Astrei” este „vinovat” și „râul blestemat” – Prutul. Inginerul Lungu a reparat pe banii lui (împrumutați, cu risc, de la bănci) vechea instalație de irigare, a completat-o și i-a redat funcționalitatea. Plătește statului pentru apa ploilor artificiale revărsate în secetoasa arie moldavă, dar, până va trebui să achite și costul aerului respirat de struți, „Astra” este an de an pe profit și-și permite investiții în utilaje, instalații, clădiri. De unde se vede cât ar fi contat irigarea „ceaușistă” pentru producțiile agricole din întreaga vale a Prutului, dacă inconștiența postrevoluționară și condamnabila neglijență a statului n-ar fi îngăduit distrugerea aproape completă a instalațiilor! Cu totul remarcabilă mi se pare intenția celor de la „Astra” de demarare a unui program de școlarizare tehnică a lucrătorilor Fermei. Și nu pot încheia fără să reiau, la modul exclamativ, sintagma „Deci, se poate!”, dimpreună cu zicerea strămoșească „Omul sfințește locul!”