Trăind într-un spațiu greu de definit, acolo unde „doar natura posibilă hrană spirituală” poate fi, adică la Izvoarele Sucevei („La noi nu se ajunge cu trenul”!), într-un timp și „într-o țară unde furturile, violurile, prostituția, traficul de droguri, crimele, violența în familie, cerșetoria, micile incidente din viața noastră de toate zilele par o nimica toată”, Decebal Alexandru Seul ne surprinde cu o a șaptea carte publicată, cea de după cele șase ale „cincinalului” 2005-2009 („Zâmbetul”, „Întoarcerea pașilor”, „Fragii târzii”, „Apa din Lourdes”, „Muntele din beznă” și „În orașul sfânt din Munții Prinei”), circumscrisă parcă, și ca metodă de enunțare, și ca spirit, fantasticului „Drum întors” al lui Neculai Roșca, în care realitatea este redescoperită după propriul trecut („Pe aici am mai fost, îmi recunosc trecutul”), varianta lui Seul, mai rămuroasă, mai tihnită, dar la fel de bântuită de însingurare, fiind: „Scrutez acuma pădurea schilodită cu ochiul liber, cum procedam odinioară, și tresar, așteptând în zadar să-mi apară vreuna în spațiul ochilor”. În fond, realitatea capătă, adesea, conturul trăirilor sufletești ale unora sau ale altora dintre trăitorii deplini, cum s-ar zice în taoism, iar Decebal Alexandru Seul este un astfel de trăitor, aflat mereu și mereu „între două nopți albe”, pentru a-și premedita „cartea eternei reîntoarceri”
„Surpriza memorabilă”
Noua apariție editorială, „Bună dimineața, viață!”, apărută în condiții grafice excelente la Editura și Tipografia „Accent Print” din Suceava, în anul 2010, înseamnă o „surpriză memorabilă” (și acest citat e titlul unei tablete literare din conținutul cărții), în condițiile în care autorul, selectând texte publicate prin diverse ziare de limbă română sau ucraineană, izbutește să realizeze o carte unitară despre un centru inedit al civilizației pământești, obcinile de la cumpăna izvoarelor Sucevei și Moldovei, în care supraviețuiește superb o enigmă a etnologiei, huțulii. Acolo, în munți și în afara timpului, în care dumnezeirea risipește icoane vii, Decebal Alexandru Seul, mai curând pictor decât narator, decupează clișee din sufletul său și arată lumii, când coboară din munții lui, „bisericuța din inima munților”, regăsită și retrăită în câteva secvențe temporale, în jurul căreia se zăresc tulburătoare chipuri, precum cel al centagenarei Paraschiva „Mihulcica” Țăran, sau vezi cum „Costan Droniuc, însoțit de femeia lui, coboară muntele”, cum Ervina „trudește singură”, cum „au înflorit fragii” sau cum supraviețuiește într-un vârf de munte, din pensia de 50 roni, Vasilena Iliuc, bătrâna care, din prea multă și prea adâncă dragoste de țară, și-a abandonat, în tinerețe, gospodăria temeinică din Putila. Întâlnești, apoi, „o fată pe drumuri de munte”, poștărița, întâlnești „oameni cu mâini de aur”, ba făcând fânul, ba încondeind ouă (soții Zvarici), ba ctitorind capelițe în Priciuca, în Brodina de Sus, în Pohoniș, pe pârâul Oglinzi, la Podul Hergheliei sau prin alte și alte locuri cu nume ciudate de pe întreg cuprinsul comunei Izvoarele Sucevei.
„În vreme de amintire”
Tabletele care încheagă , suficient de armonios, consistența cărții „Bună dimineața, viață!” sunt, de bună seamă, produse gazetărești, deci fragmente dintr-o cronică a vieții de prin „munții huțănești”, cum li se spunea, odinioară, obcinilor. O lume care își ajunge sieși, o lume în care sărbătorile religioase, cu ceremoniile lor persuasive, reverberează profund în „cămara gândului”, clătinând veșnicia și suprapunând „vremuri de altădată, timpuri de astăzi”, rostul celorlalte zile fiind acela de a duce viața până la capăt. „Posacă-i fața omului despre care scriu și-n finalul întâlnirii cu el, deși îmi zâmbește, îi simt amărăciunea din suflet”, amărăciunea lui Decebal Alexandru Seul fiind la fel de ciudat contemplativă ca și narațiunile sale gazetărești, contemplația fiind mai curând un opus al poeziei, decât concretețea ei, deși, în cazul de față, sugerează un lirism real, dar extrem de discret.
Lumea zugrăvită de autorul de la Izvoarele Sucevei nu este una spectaculoasă, iar întâmplările sunt domoale și armonioase, aidoma culmilor montane de la cumpăna apelor. Fără voie, lumea aceea se contemplă și se schițează discret, cu gesturi și cu firavele culori ale unui acuarelist de talent. Asta și face Decebal Alexandru Seul, schițează contururi vagi, pe care le umple cu lumină lină, mutând lumea calmă a trăirilor huțănești „în vreme de amintire”, deci într-o cronică nespectaculoasă a unor întâmplări nespectaculoase, deci într-o normalitate a normalității.
