„Decât“ și „destul“

Minunată pildă de pedagogie este pericopa citită în Duminica a VIII-a după Rusalii, text extras din Evanghelia după Matei (XIV, 14-22). Dascălul lumii ne oferă șansa de a constata că principiile moderne ale educației izvorăsc din lucrarea Sa pământească, în care, timp de mai bine de trei ani, a învățat mulțimile.
Mulțimi avem și în fragmentul mai sus menționat, masă de oameni care urmărea cu atenție cuvintele Domnului. Cât de captivant era ce spunea? Atât încât, spre seară, ucenicii să-i spună: „locul este pustiu și vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate, să-și cumpere mâncare” (v. 15). Orele se scurseseră, oamenii stăteau nemișcați în fața lui Iisus, erau „ținuți” de El, de înțelepciunea Sa. Nimic altceva nu îi făcea să rămână acolo, nici un interes material, căci, așa cum vedem în primul verset al pericopei, înainte de a le vorbi, Mântuitorului „I S-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor” (v. 14). Așadar, deși se acceptă unanim existența unui timp psihologic ce nu trebuie depășit de orator, trebuie să admitem și excepția numită predică dumnezeiască. 10 minute, o oră, cinci ore sau cât vor fi stat acei iudei ascultând pe Iisus, nu contau decât ca element de statistică. Hristos le vorbea în așa fel încât nimeni nu putea să plece, să-și refuze oportunitatea de a asculta cuvinte ce nu mai fuseseră spuse niciodată. Ne oprim o clipă pentru o scurtă constatare: Mântuitorul a vorbit ore în șir, dar evangheliștii nu au consemnat decât câteva rânduri. Nu înseamnă că restul s-a pierdut, ci demonstrează că Sfânta Tradiție, depozitara preceptelor de viață creștină transmise pe cale orală din primul secol și consemnate în scris mai târziu, este la fel de importantă ca Sfânta Scriptură, completând-o și explicând-o pe aceasta din urmă.
Înmulțirea pâinilor și a peștilor
Desigur, faptul esențial al pericopei este înmulțirea pâinilor și a peștilor. Haideți să urmărim împreună, pe scurt, istoria petrecută la scurt timp după decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul. Așadar, avem o mulțime care ascultă uimită cuvintele Domnului, dar care este încercată, spre seară, de foame. Și probabil că, atunci când i-au spus Învățătorului că oamenii trebuie să fie lăsați să se ducă în sate să-și cumpere de mâncare, apostolii s-au referit și la ei. Deci, în ciuda unei satisfacții sufletești depline, cei de față erau înfometați. Apostolii cer un respiro de masă, dar vor să dea drumul mulțimilor, neavând soluții pentru această chestiune. Și când Iisus le spune să le dea ei să mănânce, („N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce” – v. 16), observăm că ucenicii nici nu concep altă variantă decât achiziționarea alimentelor de către oameni din sate, ei neavând „decât cinci pâini și doi pești” (v. 17). Acest „decât” implică o conștientizare a neputinței lor, dar și o lipsă de perspectivă supranaturală. Hristos era cu ei, văzuseră puterea Lui, dar nici unul nu se gândește că El ar putea să rezolve dilema și, deci, să-i ceară o minune. Este un „decât” familiar nouă, deoarece de atâtea ori îl invocăm în fața necazurilor și încercărilor vieții noastre: nu am decât banii aceștia, nu pot să fac nunta; nu am decât două camere, nu pot crește doi copii; nu am decât o lună până la examen, nu am șanse să îl trec. Este un decât care ne blochează efectiv.
O viață limitată spiritual
Neîncercând să depășim limite pe care ni le impunem noi sau cei din jurul nostru, nu avem decât o viață limitată spiritual. Pentru că granițele vieții noastre concrete ni se impun adânc în firea noastră, devenind hotare ce despart mediocritatea de îndrăzneală, tulburarea de fericire. „Decât” este un cuvânt ce trebuie folosit cât mai rar, spre deosebire de altele care ne-ar deschide infinitul opțiunilor de viață. Infinitul este Dumnezeu, iar El va înmulți puținătatea noastră în așa fel încât „decât” -ul să se preschimbe în „atât de mult”, în „destul”, „în plinire”. Am destule camere să cresc copiii, am destule daruri de la Dumnezeu care să mă ajute să iau examenul, am destule dovezi de iubire de la Tatăl ceresc încât să cred că sunt fericit. Sfârșitul pericopei îl știm: oamenii au mâncat, s-au săturat și s-au strâns apoi dovezile belșugului: douăsprezece coșuri de fărâmituri. A fost destul ca Iisus să fie acolo.
(pr. Mihai GOJGAR, sursa: www.ziarullumina.ro)