De unde?

Am lăsat să se scurgă câteva zile înainte de a scrie, cu indignare tristă, despre naționala României. „Cea de fotbal, evident” – aș fi continuat altă dată; acum, nu mai e chiar așa de evident, câtă vreme triste-s toate evoluțiile echipelor reprezentative, fie ele de handbal, volei, polo, rugby, canotaj, gimnastică ș.m.a. Numai cine nu vrea nu vede că, în sport, biet român săracul, înapoi tot dă ca racul. Toate aceste evidente involuții având o singură pricină: subțierea așa numitei „baze de mase”. Pițurcă nu-i nici mare domn, nici, Doamne ferește, intelectual, nici adânc cugetător. E de-a dreptul jenant să-l compari cu oricare dintre antrenorii celorlalte reprezentative, dar, oricât de strâmb am sta, suntem obligați să-l judecăm drept: de unde să propună altă selecție, câtă vreme fotbalul românesc, de-a dreptul copleșit de străini, nu-i oferă mai nimic relevant din campionatul intern, iar cei de „afară” au început să se întoarcă acasă cu coada între picioare? Pe vremea lui Oană, Covaci, Angelo Niculescu, Teașcă, Jenei, maidanele încă mai produceau. Dintr-o sută de copii ce băteau mingea pe toloacă, tot s-alegeau, până la urmă, doi-trei drăcușori care să le calce pe urme lui Dobrin ori Balaci… M-a vizitat un proprietar ieșean ce dispune, în marginea Iașului, de un adevărat orășel printre vii, sub o poală de pădure: cămine moderne și azi (construite să adăpostească studențimea venită la cules de struguri), o cantină-restaurant ce găzduiește, acum, simandicoase nunți municipale, spațiu destul pentru amenajări sportive, ca să nu mai vorbim despre aerul ozonat al colinelor împădurite. Voia să pună toate acestea la dispoziția unei școli de fotbal. Să adune, acolo, puștii promițători din Moldova, să-i găzduiască, să le asigure condiții de școlarizare normală și, în plus, să-i perfecționeze într-ale fotbalului. M-a rugat să încerc a-l convinge pe Porumboiu, ca ultimă nădejde, fiindcă miliardarii ieșeni cărora li s-a adresat până acum i-au demonstrat, cu creionul pe hârtie, că-i de trei ori mai ieftin să cumperi portughezi și columbieni gata formați. Numai că echipa națională n-o poți construi din „stranieri”! Nu l-am găsit pe Porumboiu atunci, se pare că l-a abordat chiar ofertantul, alegându-se cu același răspuns: nu interesează. Iar Pițurcă se învârte în eternul cerc de alintați cu moț, din care doar trei-patru ating nivelul de performanță pretins de fotbalul modern.
Așa că nu trageți din toate pozițiile în pianist – face și el ce poate. Dar poate? Mă îndoiesc. N-are importanță dacă selecționerul a citit ori nu în viața lui o carte, câtă vreme boșii Federației atestă același nivel sub-cultural (l-am auzit pe Lupescu reproșându-i lui Dragomir că-i… „anagramat” în loc de agramat – poftim cine dă lecții de gramatică!), interesează doar priceperea într-ale fotbalului deprinsă meșteșugărește, după ani și ani de luptă pe gazon. Pițurcă o are? Unde-i? La pauza meciului cu Lituania, n-a fost în stare să ofere nici un bob de indicație tehnico-tactică! Iar echipa juca taman cum o făcea „Minerul” Crucea pe tăpșanul din marginea Bistriței: mingea înainte, fie ce-o fi, poate se alege ceva. Și s-a ales praful!
Nici povestea cu atitudinea oribilă a jucătorilor față de ziariști nu se cuvine citită chiar în cheie acuzator-lacrimogenă, fiindcă tocmai ei, gazetarii, i-au preschimbat pe alcătuitorii reprezentativei în idoli naționali, scriind pagini întregi când îi apărea lui Tamaș un coș pe nas și când pe Dică îl durea sfârcul urechii stângi. Acum, când am ajuns să ne temem de o echipă de amatori ce reprezintă un stat cu populație cât Fălticenii (Feroe), nu putem decât să subscriem fără rezerve spuselor lui C.T. Popescu: fotbalul nostru este „urât, lipsit de noblețe, de etică și de cultură sportivă, fiind practicat și înconjurat de inși primitivi, lacomi și nesimțiți, care primesc prea mulți bani și prea multă atenție în raport cu ceea ce fac.” Până când? – asta-i întrebarea.