De strajă la măcelărie

Nu-i Contra marele vinovat. Nici Burleanu. Nici Sfântul Petru. Nici Coldea, nici conjuncția lui Marte cu Sirius. Aș spune că nici jucătorii Naționalei! Vinovat este întreg sistemul care a năruit sportul românesc rămas să se sprijine într-un singur nume – Halep (iar Simona, cum se știe, nu-și datorează strălucita carieră Federației de tenis, ci în primul rând strădaniilor familiei și sponsorilor). N-are rost să înșir ceea ce am avut și nu mai avem la nivelul performanței sportive maxime în lume – lista-i lungă și bine cunoscută. Chestiunea este și rămâne de fond: câtă vreme altădată s-a putut, de ce acum nu se mai poate? Câtă vreme alte popoare, mult mai mici, aflate în condiții politico-geografico-economice similare, se impun tot mai spectaculos, pe români ce-i împiedică? Încălzirea globală a topit „virtus romana” clamată în „Deșteaptă-te, române!? Gena nației nu se schimbă oricât de adânci ar fi prefacerile de ordin politico-social – și atunci, cum de ne-am dat în halul ăsta la fund, de ce nimic nu mai merge?
Cauzele sunt diverse, pot fi identificate una câte una, de la acuta subțiere a așa-numitei „baze de masă”, conjugată cu lipsa amenajărilor simple, la îndemâna oricui, și în general cu precaritatea infrastructurii, de la fragilitatea factorului motivațional în condițiile proliferării sedentarismului și a asaltului electronicii-pentru-toți, la absența master-planului de lungă perspectivă menit să concretizeze (și să susțină) direcțiile prioritare în reconfigurarea destinelor sportului românesc ș.m.a. Dar aș spune și că unul dintre marii vinovați care, insidios, a dat peste cap ceea ce era cât de cât onorabil orânduit în realitatea sporturilor a fost banul. Din clipa în care „ochiul dracului” a început să clipească șăgalnic pe stadioane și în sălile de sport, mizele s-au înzecit, tentațiile s-au însutit, iar morala s-a scămoșat până la urzeală.
Vocea cea mai rezonantă în vestiarul agorei fotbalistice a românilor o deține un analfabet funcțional autor de cărți, Becali, Federația este condusă de un șmecher care n-a avut nici o legătură cu fotbalul, Naționala o antrenează un golănaș submediocru ce-și înjură jucătorii ca la ușa cortului, presa se dă după cum bate vântul (înainte de meciul cu Spania, „să fie pe teren tinerii din lotul under 21!”; după 0-5: „prea mulți tineri în Națională!” etc.), majoritatea stadioanelor noastre sunt, de regulă, 85% pustii, fotbaliștii români ce (nu) joacă „afară” tocesc băncile de rezerve etc., etc.
După rețeta economiei de piață („e mai ieftin să imporți castraveți decât să cultivi castraveți”) am populat sportul românesc cu sumedenie de importuri expirate care, înainte de orice, au barat calea autohtonilor către echipele din toate ligile. Cu neplăcută surprindere am putu vedea că, într-un meci recent dintr-o competiție internațională unde Dinamo București reprezenta handbalul românesc, au fost momente de joc în care pe teren nu s-a aflat… nici un jucător român!! Halal handbal românesc! Revenind la fotbal: Naționala a pățit a treia mare rușine (prin proporțiile scorului) din întreaga istorie a fotbalului nostru, după 0-6 (Spania, 1962) și 1-7 (Elveția, 1967). Primul meci nu l-am văzut, dar am discutat după aceea cu marele responsabil, Titi Teașcă. „Nea Mircea, n-am înțeles și nici acum nu înțeleg ce s-a putut întâmpla.” Cel de al doilea joc, de la Zürich, l-am transmis la Radio din Elveția. Aceeași mărturie (antrenori, Oană și Covaci, pe care o pot întări și eu): „Nu știm care-i explicația”. Dosare nerezolvate deci, și nu cred că le va redeschide cineva vreodată…
Ultimul răsunător eșec, 0-5 în Spania, coroborat cu 0-2 în meciul cu Suedia, pare, însă, deplin explicabil. Au fost față în față nu două selecționate naționale, ci două lumi ale fotbalului. Eram și noi cândva acolo, sus, unde-s spaniolii, ori pe-aproape, dar totul s-a dus pe apa Sâmbetei. Știam și noi să legăm două-trei pase (habar nu mai avem acum), să facem pressing și deposedări fără fault, să încercăm și altceva decât centrări oarbe, să driblăm cu folos, să nimerim poarta… Amintiri. Toamnă și fum! Numai că, și aici e aici, în orice domeniu, cel care diriguiește un astfel de penibil fiasco, adică prezidentul Federației, s-ar fi cuvenit să fie primul care-și dă demisia. Cu siguranță, n-o s-o facă. Să plece câinele de la măcelărie?